Încă un număr și mă duc

Nu pot spune că sîntem liberi, așa cum spun mulți dintre cei care ter­mi­nă o facultate, pentru că pe noi nu ne-a ținut nimeni legați ni­cio­­dată. Nu am avut lanțuri la mîini, am mînuit condeie, nu au fost paz­nici, ci au fost oameni care ne-au pre­gătit în felul lor pentru viață și pentru o meserie. Deci aș putea spu­ne că sîntem, într-o oarecare mă­su­ră, pregătiți. Vocația o vom găsi sin­guri.

La plecare, fiecare își pune în ba­­gaj ce crede de cuviință că îi va fi de folos. Ca în basmele de demult, ar fi bine să avem la noi puțină răb­dare, smerenie și puțin curaj. Alții își pot face bagajul de ce dimensiuni vor, dar al meu va fi unul po­tri­vit. Nu prea mare (mi-am dat sea­ma că nu am cum să adun în el oa­menii care îmi sînt dragi), dar nici prea mic (ca să am loc pentru ce voi căpăta de acum încolo).

Știu sigur că voi avea cu mine ceea ce am învățat la facultate, dar, mai ales, practica de la „Opinia”. La cursuri am învățat cum să fac un reportaj, la „Opinia” am mers du­pă el, l-am căutat, mi-am dat seama cum și dacă ar trebui publicat. Cu siguranță, atunci cînd mergi pe te­ren te întorci sigur cu două po­vești, una a ta, pe care rareori o poți pu­ne pe hîrtie, și una pentru care ai plecat la drum. Într-o zi am ajuns în satul Crucea din comuna Lungani pentru a face un reportaj despre mamele minore. A trebuit să merg cu ocazie pentru că cei de la au­to­gări mi-au spus că nu există un au­tobuz care să treacă pe acolo. Iar din Lungani în Crucea am ajuns cu mașina asistentului maternal pentru că singurul autobuz care m-ar fi putut duce acolo era „operat pe cord” în fața școlii de doi bărbați plini de ulei pe mîini.

Din cauza greutății noroiului care îmi ajungea pînă la glezne, cizmele mele au cedat căscînd larg o gură care îmi lăsa călcîiul la ve­de­re. Însă asistentul maternal mi-a adus un zîmbet doar prin cîteva cu­vinte, făcîndu-mă să uit de vremea rea. „Ești de la Opinia studen­țeas­că? În studenție citeam des ziarul ăla, copii tare buni acolo.”

Nouă, „opiniștilor”, nopțile, în special cele de duminică, ne trec scurgîndu-se printre litere și taste. Iar cînd nu scriem, ne pierdem prin­tre oameni la concerte pentru a des­crie atmosfera, la teatru pentru o cronică sau batem la uși pentru su­biecte. Avem ochi și urechi pes­te tot pentru ca la ședința de miercuri să spunem, împăcați cu munca noas­tră, că „săptămîna aceasta avem un număr bun”.