Încăpățînarea mandarinelor

O singură rugăminte am pentru Moș Nicolae. Să nu i se înăsprească bătrînețile și să uite de noi, copiii în­ghe­suiți în poiana lui Iocan, cu mers șovăitor și plînset în pumni. Dorințele noastre nătîngi se mai leagă doar de acești bătrînei care intră nestingheriți pe geam și ne hrănesc naivitatea, că altfel de ce ne-ar mai încînta luminile feerice de pe bulevardul Ștefan cel Mare? Nu ne colorează ele frumos serile adormite de iarnă și uităm de exa­mene și datorii la administratorul căminului?

Moș Nicolae, Moș Cră­ciun, Sfîntul Valentin sau orice lu­mî­nare topită pe jumătate din tortul aniversar sînt coordonate ale unei puerilități căreia nu îi mai punem o mască în aceste zile. „Va fi totul bi­ne”, „se va rezolva” turuim în gînd și nu plecăm capul în fața ned­rep­tă­ți­lor din calendar.

Atît îmi doresc. Să nu ne de­za­mă­geas­că și el, precum au făcut-o siste­me­le în care ne-am împiedicat și ne-am ros obrazul. E singurul căruia nu îi pasă din ce material sînt făcute ghe­tele noastre. De au șireturi colorate, lim­bi prea lungi, talpă groasă sau bla­nă artificială, mandarinele cu miez dul­ce se îmbulzesc în gîtul papucului, împinse de o mînă uscată și gene­roasă. Nu mai contează a cui e, a ma­mei cu dorul ascuns între riduri, sau a tatălui cu vocea mereu dură. Dul­ciu­rile de import, cumpărate din magazi­nul de pe colț, cu amabalaj lucitor, gla­zurate sau cu fructe uscate în interior, ne umple nu doar stomacul, dar aduc lumină și pe un chip mai obosit decît pare. Sînt însemnul unui copil cu­min­te, care nu a murit niciodată. Pen­tru că, de cîteva ori pe an, trebuie să fim naivi și să mai credem în minuni. Nu vreau să închid geamul de la camera cu vise de cauciuc. O viața aș crede în Moși și Sfinți cu bărbi de ninsoare. În ele s-au adăpostit toate poveștile lumii.

Lina VDOVÎI