Indispensabila fustă

Nimeni nu știa cînd a apărut fata a­ia în redacție. Era, într-un fel, de-a lor, dar nu era prea apropiată de ni­meni. Le plăcea de ea cel mai mult marți dimineața, cînd le aducea bă­ie­ți­lor cîte-o cafea de jos, de la a­u­to­mat.

Îi auzeau tocurile de pe hol, ur­cînd scările, apoi în încăperea mică și afumată pătrundea parfumul ei, ca într-un final, să apară ea, într-o altă ro­chie de fiecare dată. Pășea ritmat prin­tre mese și lăsa cîte un pahar de plastic pe fiecare birou, cu un gest prea e­legant pentru ora opt diminea­ța. A­poi se așeza la biroul ei albastru, în­căr­cat de poze înrămate frumos, de pe care îi puteai citi toată biografia. Nimeni nu știa ce face la birou, dar stătea toată ziua cu ochii înfipți în cal­culator, cu fața schimonosită de chi­nurile gîndirii. În schimb, ea nu scria niciodată, nu mergea niciodată pe te­ren, nu înregistra, nu filma, nu ni­mic. În caseta redacțională, în dreptul numelui ei, scria „redactor în a­fa­ra departamentelor”.

Unii au început să se întrebe ce ca­ută fata acolo, mai ales că redacto­rul-șef se plimba din ce în ce mai nervos prin încăpere storcînd printre dinți cuvinte ca „remanieri” sau „po­li­tică de cadre și reducerea cheltuielilor”. De ce s-o mai țină? Ce făcea ea acolo? Nici măcar frumoasă nu e­ra. Poate doar ochii, cînd se dădea cu al­bastru. Într-o zi a dispărut, cu tot cu mun­tele de poze înrămate. Dar, în­ce­pînd din acea clipă, toate au mers pe dos: ziarul ieșea prost, pozele săreau de la locurile lor, fețele păreau strîm­be, iar rîndurile de text o luau razna pe pagini. Atunci au înțeles, blestem sau nu, ea era cea care urmărea ca toa­te să fie la locul lor. Era un fel de ge­niu din umbră, neapreciat și nerecu­nos­cut. Cam sfios, șeful i-a dat un te­le­fon și, ca prin minune, pe biroul al­bastru au reapărut ramele cu poze și paginile ziarului s-au cumințit. Ea a revenit, cu zîmbet și cu cafele. Seara se întorcea istovită la iubitul ei, an­ga­jat la tipografie. Măcar el o aprecia­ză, nu ca insensibilii din redacție. Cum adică să scoți un ziar fără „re­da­c­tor în afara departamentelor”?

Anastasia CONDRUC