Înțelege-mă, nimic mai mult

Mereu am fost incredibil de timidă. Vocea mea parcă dispărea pe zi ce trece, iar cuvintele pur și simplu nu mai voiau să iasă. Acum, la 20 de ani, încă mă mai lupt cu asta. Cînd încerc să vorbesc, gîndurile raționale sînt eclipsate de o rușine profundă. Îmi imaginez mereu că lumea mă vede ca pe o persoană dubioasă, uneori chiar ciudată, iar corpul meu se blochează automat. Fața mea ajunge să se contorsioneze, căile respiratorii se închid ușor, iar golul din stomac e permanent acolo.

Și acum îmi aduc aminte că acest blocaj mi-a acaparat rămășițele copilăriei. Pe cînd eram în generală, am reușit, la un moment dat, să vorbesc puțin cu vreo doi colegi, dar în liceu nu a mai fost așa. Nu puteam să vorbesc cu niciunul dintre ei sau cu vreun profesor. Țin minte că unii colegi vorbeau cu mine, însă eu nu eram în stare să le răspund, așa că, în mare parte a timpului, mă evitau și nu puteam decît să accept asta. Am ajuns să fiu pentru cei din jur „fata care nu vorbește” sau „fata care nu vrea să vorbească”.

Era dureros să te alienezi, dar era și plictisitor. Îmi doream să am parte de situații obișnuite adolescenței, cum ar fi intimitatea celeimai bune prietene și convorbiri telefonice despre nimicuri, dar viața la liceu era pentru mine mai mult ca o umbră. Plictiseala, batjocura, mîncatul prînzului singură, deveniseră o rutină pentru mine. Îmi doream să fac parte din lumea lor, să mă integrez într-un colectiv, să iau parte la toate activitățile și petrecerile la care mergeau colegii mei, dar frica și timiditatea m-au făcut să nu mă detașez complet de tot ceea ce mă înconjura.

Acum că sînt la facultate, lucurile s-au mai schimbat puțin. Spun puțin, pentru că situația nu e foarte diferită, însă am ajuns să mă integrez într-un colectiv care mă face să mă simt mai bine și să am un BFF care mă înțelege cu adevărat.

Niciodată nu am înțeles acest blocaj ce mă controlează întru totul. Și acum, la vîrsta asta, îmi este rușine să merg la cumpărături singură, pe motiv că cine știe cînd un angajat va veni la mine să mă întrebe dacă am nevoie de ceva anume și eu nu voi fi în stare să îi răspund. Acest zid ce mă separă de lumea vorbitoare este prea înalt și prea masiv pentru mine și nu mulți înțeleg asta.

text de Beatrice Țîbîrnea

sursă foto: rookiemag.com