Întîrziere de-o viață

Mi-a spus Sorin de el și l-am gă­sit în gară, singur, așteptînd-o pe Ela de cîțiva ani. Stătea acolo pe primul peron și doar din cînd în cînd se mai uita la ceasul cu limbi ruginite, spînzurat de pe­re­te­le din față.

***

Cred că de acum și el știe că vechiul orologiu nu mai fun­cțio­nea­ză de mult. Dar se uită, iar și iar, dintr-o obișnuință bol­nă­vi­cio­a­să deja. Îmi spune că să aștepte oricît e o poruncă a vieții lui și mă privește doar fugar. Se uită ba la ceas, ba la casa de bilete de mult pă­răsită. Din cînd în cînd mai cer­cetează, nesigur, șinele de tren, într-o parte și apoi în cealaltă. Nu oftează decît pentru el și tot a­proa­­pe în gînd îmi spune „viața mea nu e decît un lung șir de pa­si­uni eșuate”. Se-ntoarce-n gară și privește mersul trenurilor, mai vechi decît el.

***

N-a fost nici o mirare cînd a ve­nit trenul a cărui întîrziere ți-a mîn­cat cam toată viața și tu l-ai privit plecînd cu seninătatea bătrînului resemnat. „Orice așteptare e pro­vi­­­zorie, chiar dacă durează toată via­­ța”, mi-ai spus atunci, știind c-am să-nțeleg oricum ce vrea mintea mea confuză.

De fapt, noi n-am vorbit a­proa­­pe deloc, mai mult ne-am fă­cut sem­­ne. El scria și eu încercam să iau notițe. El aștepta și eu spe­ram, de dragul meu mai mult, să nu fie degeaba. Am mai fost pe pe­ron, pe același vechi peron al gării de ni­meni vizitate. Dar O. pleca­se, dus cu un tren în care s-a urcat din mers și care nu se mai în­toar­ce. Îmi lăsase pe șinele ruginite cî­teva pagini și definiția unui stri­găt.

Ioan STOLERU