Într-un minut de poezie

„Într-un sfert de oră mergem la ra­dio” îi șopteam Marianei, colega mea de bancă cu cea mai subțire talie din clasă, și îmi fixam privirea pe ceasul de pe perete. În acel moment, acele se miș­cau, brusc, leneș de tot. Nu mă mai interesau formulele la matematică sau bătălia din 1877. De cum auzeam sunetul, ne îm­brîn­ceam cu toții, nerăbdători de a ajun­ge în camera mică, scundă, cu do­­uă-trei sca­u­ne de fier și o bancă pe care trona calculatorul. Era cel mai drag prieten al tuturor.

Ni se părea o mi­nune. Pe desktop, îmi amintesc, se întindea un cîmp colorat în verdele cel mai frumos. Folderele, „bu­zu­nă­re­lele”, precum ne explicase profesoara de informatică, conțineau filme la care te puteai uita gratuit sau mu­zi­că, mii de melodii pe care ni le doream cu toții. Dar, cel mai minunat luc­ru era, pînă la urmă, microfonul. Un fir îngust ca o ață neagră cu un gologoi capitonat în cap. Acesta, dacă îl du­ceai la gură, te făcea auzit în tot li­ce­ul. Și te transformai, erai important. Cînd îți îm­pin­gea Damian, „șe­fu’”, mogîl­dea­ța, ști­ai că trebuie să îți dregi vocea, să îți mă­turi emoțiile și să te pregătești pentru minutul de faimă.

În pauzele mari, la liceul teoretic „Ion Vata­ma­nu” se asculta radio. Aveam și emisiuni, re­ci­tam po­e­zii „live” sau in­vitam profesori care să ne explice cum e cu dis­ciplina. „Pur­tați uniformele, nu mîncați bomboane pe holuri și nu alergați, că nu sînteți o herghelie de cai” era me­sa­jul „tandru” al acestora. Iar noi rî­deam în cămasă și eram bucuroși că nu eram pe holuri în momentul acela. În mica încăpere era puțin mai cald decît într-un iglu. Dar și frigul avea un farmec. Ne îngrămădeam cu toții unii în alții și ne chioram la cutia cu „buzunare”. Eram „specialii”, un grup select de elevi care fugea șme­che­rește în fiecare recreație în colibă. În liceu, aveam de nevoie de pauze pentru a nu uita versurile lui Vieru.

Lina VDOVÎI