Întrebări și răspunsuri

În drum spre casă, într-una din nesfîrșitele mele călătorii cu trenul, o doamnă, rotunjoară, rumenă în obraji și cu apetit pentru sandvișul din care mușcă, mă întreabă subit: „Domnișoară, scuzați-mă că-s străină și poate nu mi-e permis, dar pe părinții dumitale de cînd nu i-ați mai văzut?”. Are ochii albaștri, sticloși și de ei se folosește acum pentru a-mi face pulsul să crească. Strîng din buze și, cu oarece reținere, îi răspund: „N-am mai mult de o lună. Să fie una în cap.” Își întoarce privirea către cîmpul unde zăpada își face ritualul, viscolind.

Gîndurile îmi sînt în cumplită dezordine ca într-un labirint stufos pentru că nu mai știu, cu mintea la ale mele idealisme studențești, ce mai fac, cu adevărat, părinții acasă. Multe idei mi se perindă în creier și pe niciuna nu apuc să o prind în întregime, să o apuc și să o disec, să-i dau un înțeles și să o înfloresc sau, la fel de posibil, să o las să moară tot acolo unde a încolțit în urmă cu o secundă datorită firului imaginației mele. A! Am prins una în sfîrșit! E ideea aceluiași labirint de care vă spuneam, numai că acesta are vitrine lucioase, dar goale, are camere înalte și impunătoare, pereți de nuanță crem, cu inscripții pe ei și… multe, multe tablouri, puse teanc, care așteaptă să umple spațiul boem, cu podea de lemn și scări de marmură. Mă uit în gol în timp ce în capul meu povestea continuă, iar eu mă văd, la nivel de imaginație, desigur, luînd fiecare tablou și decizîndu-i locul expunerii în arhiva muzeului meu, dragi cititori. Așa e, m-am zăpăcit și mi-am creat propriul muzeu de prețiozități. A, nu! Nu pietre din familia Swarovski și nici picturi renascentiste n-am unit în acest loc, ci, am așezat, mai curînd, o poză angelică de-a mamei și una, de la coasă de-a tatei. Un tablou cu bunicii mei șezînd pe prispă și unul cu sora mea, pe un petec de nisip stînd, cu un roman în mînă. N-am lăsat niciunul pradă prafului, așa că am luat un instrument în formă de carte, pe care l-am numit instrumentul de măsurat fericirea și l-am poziționat într-un colț.

De iubire și de onestitate nu mă lipsesc, și, cum ele nu sînt chestiuni fizice, n-au apărut în tablourile mele, însă s-au dezvoltat înlăuntrul meu, așa cum mi-am dorit. Cît despre doamna din compartimentul meu, mi-a adresat o altă întrebare: „Acum, ți-e dor de ei, așa-i?”.

de Claudia COGIUG