Invatatura pe viata

DimineaTa se albastrea tare, ca o pata de cerneala. Peste podul pe care-l treceam inca de cu noaptea se ineca in norul de ceaTa, scoala: un castel bintuit de note mici, orgolii, suparari, jocuri de fotbal cu alegeri proaste de fundas. In scoala aia mica in care a invaTat si mama, s-au nascut invaTatori parca dintotdeauna pensionari, de care mi-era frica, cu gituri mari si guri spurcate care respectau doar matematicile si propoziTiile corect formate, care mergeau pe bicicleta prin tot satul ca sa-si caute victimele meditaTiilor.

Domnule Antoniu, m-am bucurat tare cind v-aTi mutat din sat. Pentru ce imi umpleaTi toate vacanTele cu probleme de aritmetica? Nu mi-a parut rau deloc, eraTi inuman de profesor. Mi-a fost tare rusine ca m-am ascuns sub pat cind aTi venit la meditaTii pe care, repet, nu le-am vrut, mama nu le-a platit, nici de rusinea bunicii, fina parinTilor dumneavoastra. Pentru ce m-aTi asteptat sa ies din ascunzatoare si sa ma prindeTi? Chiar nu aveaTi ce face acasa? Mi-a fost rusine. Cite lacrimi am varsat sa nu va mai vad. Doamna Antoniu era mai blinda si ma prindea strins in braTe sa-mi treaca supararea atunci cind ma puneaTi, cu Tipete ce se auzeau la trei uliTe distanTa, sa-mi scot miinile din buzunar, ca nu-s baieToi. Pe cuvint ca-l respectam mai mult pe domnul Rafaila, inalt si blind, care cinta la vioara si ghicea dupa marime si forma urechea muzicala.

Cind se facea dimineaTa rece, cu un soare fara putere, sfecla se alegea in caruTe pentru vinzare si septembrie se injumataTea, ma implinea fericirea. Incepea scoala aia adevarata, in care nu primeam eu toata atenTia, creioanele nu se rupeau de scris, notele curgeau ca Ozana.

Andreea ARCHIP