Ispitele nu orbecăie

Cînd se lasă întunericul, roșeața de pe obraji nu se mai vede. Rămîne, în schimb, păcatul. Noaptea intră ti­mid în bucătăria omului cu fixațiile în dreapta inimii și se așază între el și fe­me­ia cu șorț roșu și spatele în­co­lăcit. Îi pîndește apoi pe vecinii care nu vor­besc aceeași limbă, așezați pe o ban­­că în parcul din fața blocului. Se in­sta­lează și între ei. O vede pe bătrîna de la primul etaj care nu își găsește li­niș­tea și îi ascultă cîntecul.

Femeia scotocește chinuită în amintiri după o toamnă la fel de zbuciumată. Într-un alt colț de țară, un moș cu spatele în­co­voiat de vremuri își scarpină barba și își numără anii pe degete. Sînt cei în ca­re și-a pus haină nouă pe umeri ca să pună un fir de nisip la temelia țării. Pu­țini de tot. De fiecare dată, cotul i-a alunecat și țara a rămas de capul ei.

Noaptea ar vrea să își adoarmă toți copiii, să îi vadă îmbrățișîndu-și vi­sele cu drag, punîndu-și credința într-un cufăr cu lacăt. Cînd luna va fi în dreptul palatului, să fie doar ea și o țară cu nevoile puse la somn. Să gă­seas­că păcatele și să le poată cîrpi în voie. Să-i vadă apoi pe oameni cu lu­mi­nă în suflet și bucurie pe chip. Nu mai poa­te îndura cuvintele și fil­me­le ce dor și te ard la inimă. E timpul să adoarmă cu toții, pentru cîteva cea­suri, cît să caute țiștarul și să-l alun­ge cu toată familia de pe cîmpiile Ro­mâ­niei.

Biata regină, cu tocul tocit de la a­tî­ta alergat, n-a observat două pe­re­chi de boabe lucioase. Din cotețe mai în­tu­necoase decît bezna, păcatele au fost îndrumate.

Lina VDOVÎI