Italienii și engleza

Răzvan, student și el în Iași, a fost vara trecută în Italia și mi-a spus că acolo nu prea se vorbește engleză. Nu l-am crezut, așa că mi-a povestit cum l-au oprit carabi­ni­erii în timp ce conducea și l-au în­trebat la ce adresă locuiește – în en­gleză, desigur, căci „ma che fai”-ul pe care îl știa el nu l-a ajuta de­loc. Numai că „adress”-ul polițiș­ti­lor a fost mai mult ca un „un­dress”, iar el, panicat de cum ar putea rămîne pe stradă fără hai­ne, și-a sunat mătușa să-l scoată din încurcătură.

În septembrie a venit rîndul meu să #rezist în fața italienilor. Prima experiență a fost la o go­goșărie de lîngă Vatican, de unde mi-am luat niște prăjituri cu ciocolată. Eu i-am cerut în engleză, dar vînzătoarea mi-a răspuns în italiană, aș­teptînd apoi o confirmare că a înțeles ce i-am zis. Eu am dat din cap, am sperat să primesc prăjiturile dorite, am plătit cei „cinque euros” și am mormăit un „ciao” înainte să ies.

Am călcat pe pămînt iberic cu o prietenă, care înțelegea tot ce bîrfeau cei din jur, dar cînd venea vorba de vorbit, nu reușea să zică mai mult decît „Oh, Dio!”. S-a subînțeles că eu trebuia să cumpăr biletele de ac­ces. A fost simplu cam peste tot – eu dădeam banii, ei îmi dădeau ti­chetele, dar la Colosseum a trebuit să menționez tipul de bilet. Am bo­do­gănit eu acolo ceva de vîrstă, de faptul că sîntem cetățeni UE și am în­tins buletinele, tipul părea că a înțeles, dar mi-a dat un singur bilet. Mă uit confuză la el, iar el îmi aruncă un zîmbet și începe să gesticuleze. Îmi arată prima dată un deget, se uită la bilet și mai arată încă un deget. În traducere: unul pentru două persoane.

M-am mulțumit apoi să spun doar că „I don´t speak Italian” în stînga și-n dreapta, iar oamenii îmi răspundeau cu zîmbete. Pînă am ajuns la un bazin de înot, unde am spus frumos, cu o dicție impecabilă, din nou propoziția magică care-i făcea pe oameni să tacă, numai că domnița de acolo s-a uitat disperată în ochii colegului ei care a fost nevoit să tra­ducă.