Jucăriile din zăpadă

În curtea blocului e pustiu, niciun sunet. Uneori se mai aude cum scîrție zăpada atunci cineva vine acasă zgri­bulit. Ninge. Vîntul din cînd în cînd mișcă scrînciobul înghețat, iar gheața lucește sub zîmbetul unui soare cu dinți. Acesta se mai pierde pintre nori, dar to­tuși curtea e pustie. Nu se mai aude niciun glas de co­pil, nu se vede nicio urmă de cizmuliță, cu toții stau în casă la cald în fața tehnologiilor digitale. Unii bu­to­nea­ză telefoanele mobile, alții de abia țin în mîini ta­ble­te­le sau stau în fața monitoarelor. Noi eram altfel. Cî­ți­va ani în urmă sania urca și cobora, aluneca la vale și se o­prea în nămeții de zăpadă. Chiar dacă ningea, era vis­col sau soare, sania nu cunoștea ce înseamnă odihnă, tru­dea de zori pînă seara. Babele de zăpadă erau ridica­te la fiecare zece metri. Simțeam cu toții o concurență. Ne întreceam cine va ridica o băbuță mai mare, mai frumoasă. Aduceam din casă morcovi, totul ca in fil­me, cîteodată și niște hăinuțe ca să o îmbrăcăm. Simțeam cum gerul de mușcă de nas și doream să o încălzim și pe ea. Băieții mereu se considerau mai puternici, iar cînd erau ajutați de părinți ne întreceau. Babele erau foarte mari. Le numeam babe în glumă ca să îi stîrnim, iar ei me­reu ne repetau că au făcut un moșneag.

Din păcate, omuleții din zăpadă nu mai sînt în vo­gă, pentru a fi în pas cu moda am distrus copilăria. Prin curte nu mai zboară bulgări, iar în ograda școlii ni­meni nu mai așteaptă zăpada. Copiii nu mai sînt cei care au fost odată, se împroașcă cu bulgări doar virtual. Chiu­lesc de la ore speriați de covorul alb ce se așterne pes­te noapte și nu își imaginează cum noi ieșeam la -20 de grade că să ne jucam afară. Se uită suspect și întreabă dacă îi mințim. Din cauza lor și eu am dubii: oare am avut parte de o copilării cu jucării de omăt?