Labirintul în care rătăcește sufletul

Nu pleca fără cartea lui preferată nici măcar în vacanțe. Era un roman despre un adolescent în care se regă­sea aproape în totalitate, uneori chiar credea că arată ca el. Pe copertă nu se mai cunoștea titlul, iar din numele au­torului rămăseseră numai trei litere, dar oricum nu-i păsa de cum arată lu­mea lui din exterior. Ea avea un loc special între pereții minții lui, nu se re­găsea nicăieri așa cum o făcea între pa­ginile zdrențuite. Nu a mai deschis cartea de ani buni, dar a plimbat-o peste tot, poves­tea oricum o știe și se regăsește în ea tot mai mult pe zi ce trece. Și la școală o poartă mereu în ghiozdan, iar părin­ților le-a spus că între coperțile alea za­ce o fărîmă din sufletul lui. Între pere­ții cartonați ai cărții se ascunde un bă­iat care a crescut mai mult singur decît de mîna părinților. E un băiat care are un singur prieten – pe adolescentul care-și duce existența în cele 340 de pa­gini –, pentru el ceilalți oameni fiind simple cunoștințe.

În fiecare zi de școală așteaptă să ajungă acasă, să pună cartea pe birou și să deseneze pe hîrtie cartonată scenele de pe fiecare pagină. N-a ajuns ni­ci măcar la jumătate și desenează greoi, încet, rugîndu-se parcă să nu se mai termine cartea. Încearcă să transfere lumea dintre pagini pe hîrtii, pe care să le lipească apoi pe pereții din camera lui. Vrea să fie cumva mai aproape de ceea ce îl reprezintă și plănuiește să rămînă între cei patru pereți care-i sînt adăpost. Cei din carton deja nu-l mai protejează, poate cei din cărămindă o să-i aducă pacea pe care nu a găsit-o înșirată între litere. Știe deja că, în final, o să evadeze și de aici. Singurii dintre care nu are scăpare sînt cei ai minții lui.