Lacrimi pe umărul nimănui

M-a oprit un om cu-n ziar în mî­nă pe stradă și mi-a spus că „e de plîns”. A început să-mi povestească de Va­le­riu Gafencu și „Sfinții închisorilor”, de „În­gerul digital”, despre cum nimeni nu vede realitatea dură care ne roade mă­runtaiele sau, dacă o vede cineva, ni­meni n-o spune. „Nimic în paginile astea, nimic!” Cît de ușor ar fi să-l faci pe omul ăsta dement, să te speli pe mîi­ni și pe conștiință, să-i spui în gînd „con­spiraționist bolnav” în timp ce dai din cap aprobator lîngă el.

Pe haina lui curată, pe chipul lui în­crețit doar puțin, de gînduri și nu de vre­muri, pe strigătul abținut care-i spăr­gea pieptul, pe toate stătea scrisă nesiguranța din pasul fiecăruia dintre noi. Zia­rul nu-l nemulțumea prin ceea ce ti­tra ci prin ceea ce nu spunea, prin ceea ce nu spune niciodată. Nici el, nici eu, ni­meni de pe strada aia nu știa și nu știe nici acum ce lucruri nu se spun. Sîn­tem bolnavi toți de-o continuă minciună prin omisiune. Știm adevărurile altora și nici cei care le spun nu prea cred în ele. Te-ntrebi, atunci, pentru cine se fa­ce presă în țara asta.

Spre cine vorbesc numele astea din ziare, grimasele „obiective” de pe e­cra­nul televizorului, vocile și respira­ți­i­le din microfonul radioului, pentru ci­ne predică? Poate vorbesc unele cu al­tele pe limba tipografiei și-a undelor, dar cei care le taie în șapte cu o­chii și urechile n-au învățat fiecare dia­lect în­că. Oamenii nu știu să descifreze toa­te neamurile de realități pictate în fu­ga pe care le servește presa și nici presa n-are timp să încerce să nu le mai crip­te­ze. Durează mai mult să spui a­de­văruri cu dare de mînă, să le pui cap la cap, să îți justifici mai întîi ție lu­cru­ri­le și-apoi să le spui cu voce tare, pe lim­ba lor. Pe lim­ba celor care caută să știe ce se în­tîmplă cu ei. Poate chiar pe limba ce­lor care nu mai caută de mult lumea în ceea ce spui tu. Poate chiar pen­tru ti­ne.