Lasă-i să zică ce vor

Eram în clasele primare cînd au început să rîdă de mine, să mă arate cu degetul și să mă strige pe alte nume. În clasele V-VIII mă strigau pe stradă „Bostan” și eu tăceam. Dacă vorbeam puțin cu colega mea de bancă, trăgeau cu urechea și țipau prin clasă dacă îmi plăcea de vreun băiat din clasa vecină. Mă temeam să le spun ceva, căci aveau să mă bată sau să țipe și mai tare la mine. Despre colegii mei e vorba, ei sînt cei care m-au necăjit, mi-au fărîmițat speranțele și mă aruncau ca pe o minge de la unul la altul. Schimbarea s-a produs în clasa a V-a, cînd elevii din cele două sate s-au unit într-un singur colectiv. Știam de la început că această schimbare avea să îmi dăuneze, mai ales că eu eram o fire calmă care nu se bagă niciodată în discuțiile altora. Acesta era terenul lor, să te prindă la cotitură, să rîdă de tine cînd erai lipsit de apărare.

Mergeam spre casă, iar colegul meu mă arunca cu capul în zăpadă cu toate că știa că sînt claustrofobă. Alți doi m-au înjurat fix cînd treceam pe lîngă magazinul unchiului meu, ceea ce a fost un noroc pentru mine fiindcă a ieșit imediat afară și le-a spus să se potolească. Un alt coleg, cel care era un fel de șef, aproape că mi-a rupt un inel de la coloană la cît de tare m-a împins pe scări doar ca să ajung în zăpada mare din fața școlii. De la cuvintele urîte aduse familiei care nu avea nicio vină, au ajuns să mă critice pe mine. Nu le convenea că reușeam să mă descurc la anumite materii și își revărsau furia asupra mea. Nu au ajuns la violențe fizice, dar eu cu prietena mea cea mai bună, colegă de clasă cu mine, eram ca două refugiate uneori. Ne așteptau părinții la școală cînd era prea întuneric și ne duceau acasă.

Din clasa a VI-a, cînd a început adevărata bătălie ca să nu rămînă corigenți, toți apelau la mine și la Anca. Fetele care erau jignite pentru orice mic pas pe care îl făceau, numite „Bostan”, căci nu își explicau cum puteam reține formulele de la matematică sau comentariile la română, erau de acum deștepte, poate chiar cele mai bune prietene ale lor. Nu știu dacă a fost ambiția sau dorința de a le arăta că pot face anumite lucruri și singuri, fără a se preface că ne sînt prieteni, dar știu că i-am ajutat foarte puțin și atunci primisem o ciocolată. Dacă e să mă gîndesc, nu ar fi fost așa rău să îi ajut mai mult. Nu e vorba de superiotate, ci de modul lor de a gîndi.

de Diana NECHITA