Lăsați-mă să trăiesc!

Vă rog, încă puțin, nu plecați atît de repede! Știu că e ora închiderii, dar nu mai puteți șovăi măcar cîteva minute? Voi vorbi eu cu soțul dumneavoastră și îi voi spune că din vina mea vă duceți acasă la ore tîrzii. Sau am putea să îl chemăm și pe dumnealui, să facem un fel de club de lectură. Uitați ce carte am găsit: „Captivă după gratiile de țurțuri”. M-am gîndit la dumneavostră cînd am zărit-o. Ați putea să începeți să o citiți acum, cu mine.

Cred că deja ați învățat cum mă cheamă, dar vă voi spune iar, ca să fiu sigură că nu uitați. M-am născut pe 22 noiembrie și am primit numele de Eva Dumbravă. De pe tava aceea pe care ți se dau lucruri să le alegi atunci cînd ți se taie moțul, am luat o carte. Cît de mîndră a fost mama de mine! Dumneavoastră, doamna bibliotecară, știți ce ați ales de pe suportul respectiv? Mama nu-și amintește tot ce mi-am însușit de acolo, dar mi-a spus că din ziua aceea, mereu mă jucam cu tot felul de cărți pe care le găseam prin casă.

Iubesc să citesc! Aș citi mereu, cîte-n lună și-n stele, dar să fie lumină. Nu mi-ar trebui altceva, însă, tata spune că trebuie să știu și matematică. Cărțile astea cu cifre nu-mi plac. Le prefer pe cele cu zeci de mii de cuvinte, cu propoziții alambicate, care apoi se deznoadă și mă învăluie cu sens și simțuri. Dumneavoastră vă temeți de ceva? Poate de-un cîine sau de șef, ori poate de părinți sau de frați, dacă aveți și sunt mai mari. Eu nu am. Mie mi-e frică de cărți. Mă îngrozesc la gîndul că într-o zi or să mă înghită. Dacă aș dispărea din această lume pe care o iubesc nebunește și nu am să o mai văd pe mama? Sau pe tata? Dacă voi depinde de oameni ca să mai pot exista? Să mă rog zilnic ca cineva să răsfoiască paginile printre care sunt blocată, ca să mai pot vedea, măcar puțin, lumina? Dacă aș fi un personaj pe care nu l-ar îndrăgi nimeni și m-ar arunca la gunoi? Vă rog, nu lăsați cartea aceea să mă muște! Am văzut-o cum și-a ascuțit colții, pregătită să mă vîneze. Sunt frumoase romanele, dar viclene. Cum se întunecă afară, cum scot mîinele să mă înhațe. Mama spune că am citit prea multă ficțiune și că de asta spun tot felul de baliverne. Dar e adevărat! De cinci ani am grijă să nu fiu mestecată de vreun op și prefăcută într-o literă, nici măcar silabă.

Nu știu ce să le fac. Ziua mă iubesc și îmi zîmbesc cîte le țin propozițiile, dar seara… seara își scot sulițele și pumnalele. Ne alergăm prin casă, dar niciodată nu le reușește planul. Chiar îmi e frică. Dacă la un moment dat chiar mă vor înghite? V-ar fi dor de mine? Mmm, poate puțin. Să nu spuneți nimănui secretul meu! Oamenii nu știu că și ele, cărțile, pot fi malefice. Rămîne secretul nostru. Vai, dar a răsărit soarele. Mama trebuie să fie îngrijorată. La revedere, doamnă bibliotecară! Aveți grijă, nu le lăsați să vă înghită!

De Andreea CIBOTARIU