Mai dă-mi o oră, nu mai mult

Sora mea avea doi ani și eu șase cînd bunica a decis că trebuie să se odihnească mai mult timp decît o făcea aici, pe pămînt. Nu conștientizam, umblam încet pe lîngă ea, mă jucam în părul ei, o pupam și ea zîmbea. N-am cunoscut o clipă boala ei căci nu ne lăsa să o vedem în zilele mai puțin bune, cînd cancerul îi făcea rău. Era veselă, mergea la poartă și discuta cu toți vecinii, iar seara, țin minte și acum, ieșea din casă numai pentru că îi plăcea să vadă luna. Se așeza în fața ușii și cîteva minute stătea doar așa, ea cu luna ei în noapte, cu liniștea serilor în care adia vîntul și ea zîmbea pentru noi toți. Era doar ea și noua tăcere care avea să se apropie.

Pe mine m-a crescut de mică. Plîngeam dacă nu îmi punea broboadă pe cap atunci cînd mă legăna pe picioarele-i umflate. Îmi cînta cît de des avea ocazia și mă învăța și pe mine toate versurile, iar cînd ai mei veneau acasă de la muncă, le făceam mai mereu surprize. Nu mereu plăcute, ce-i drept, că doar nu eram un copil prea cuminte. Bunica mea merita aplauzele de final, căci ea era profesoara mea de acasă. Poate că era ca toate celelalte bunici, dar ea îmi arăta tot timpul pozele cu copiii ei, cu bunicul, lăudîndu-se că aveau atîția fini, încît uneori uitau de unii dintre ei la sărbători. Bunicul meu venea doar seara, cînd ieșea de la muncă și mă învăța tabla înmulțirii și rugăciunile pe care trebuia să le repet tot timpul ca să le zic seara, înainte de culcare. Au fost așa-numiții eroii copilăriei mele, căci fără învățăturile și iubirea lor, n-aș fi eu. Bunica Elena e exemplul de femeie puternică, care după ce a trecut prin greutățile cele mai mari ale unei mame, s-a zbătut pentru ceilalți copii ca să îi crească și să le ofere mereu zîmbetul de care aveau nevoie pentru a-și începe ziua.

După șase ani în care am tras de mine să învăț tot ce e mai bun de la bunica mea, lecțiile s-au terminat și simt în continuare nevoia de a-mi continua exercițiile cu ea, de a pricepe viața din toate încheieturile ei, cu suișuri și coborîșuri, cu ajunsuri și neajunsuri. Cînd am crescut de acum mai mare, mi-au explicat ai mei ce s-a întîmplat, iar eu mi-am lăsat capul pe umărul mamei și am zîmbit. Știam că nu mai simte durere, că zilele nu-i mai sînt o povară și că se bucură cînd îi pomenesc numele mai mereu cînd vorbesc despre învățăturile cele mai importante din viața mea sau despre momentele cele mai fericite trăite alături de ea. Cu părul bălai și mereu zîmbitoare, așa era bunica mea.

de Diana NECHITA