Mănînc ca să-mi vină pofta

La naiba cu erudiția paremiologică. Constat tot mai des un lucru: cu cît știm mai multe zicători, cu atît tindem să le aplicăm. Am ajuns să fiu prins în dilema oului și a găinii în ceea ce privește toată lucrătura asta cu proverbele. Ce a fost mai întîi: a picat din cer o tăblie de ceramică pe care erau scrijelite fragmentele de înțelepciune poporală, pe baza cărora s-a modelat ulterior comportamentul românilor?

Sau poate a fost țăranul român suficient de dibaci încît să spună el așa de simplu și pe înțelesul tuturor ce-a văzut el în jur la Ion sau Vasile, în mici fragmente de filosofie primitivă?

Mă întreb pentru că observ obediența de care dau dovadă în fața lor. Dacă românul se face frate cu dracul pînă trece puntea, apoi nu trec nici un pod pînă nu găsesc un drac cu care să mă înrudesc. De cîteva ori era să mă înec la mal, dar mi-am adus aminte că sămînța rea nu piere. Sau, alt exemplu: de la începutul semestrului mi-am tot pus în cap să mă duc la cursul de istorie. Numai că pînă acum nu m-am sculat de dimineață, așa că știam dinainte că n-am să ajung pînă la universitate. Care, între noi fie vorba, e cam departe. Și în plus, acolo se vorbește și despre războaie, iar vorba poporului spune că acolo nu se merge, mai ales că mama gătise niște poale-n brîu. Ce vreau să spun pînă la urmă, este că dacă tot se știe dinainte că așa-i firea românului, ne supunem resemnați, pînă la urmă așa a fost să fie. Închei aici, pentru că știți ce se zice despre vorba lungă. Și cum tocmai s-a isprăvit iarna și mi-am făcut car, aș prefera să-mi tragă și boii.

Alex VARNINSCHI