Mănîncă, Grigore, uraniu

Sincer, acum, fără baba-oarba, fără prea multe cuvinte mestecate ca pe-o mî­nă de cuie ruginite, cine-a rămas destul de naiv, destul de optimist încît să creadă că trăim într-o perpetuă pace de la ultimul război mondial? Nu cred c-avem des­tu­lă pace nici măcar în suflete de sărbători, nici în biserici și nici în ochii animalelor de ca­să, cu toată neprihănirea lor, cîtă i-ar tr­e­bui lumii să-și liniștească miezul încins ca un cuptor de fierărie.

Avem prea multe în spate ca să ne potolim și ne purtăm răz­boa­iele, care mai de care mai îndîrjiți, în buzunarele de la piept. Acelea tăinuite în căptușeală, în care se țin revolverele su­fletești, mărunte și ucigașe.

Nu poți să crezi că atîta timp cît Kim Jong-un nu apasă butonul care saltă cla­pa de peste oala cu uraniu sîntem în si­gu­ranța. Și dacă tot vorbim dezlegați la ochi, care noi? „Noi” nu sîntem America, nici Coreea de Sud, nu sîntem nici Bos­ton, nici New York, n-avem nici hidrogen des­tul, nici turnuri de sticlă înalte cît în­trea­ga noastră istorie de arme, n-avem nici mă­car bani. Nici să luptăm pentru via­ță, nici să trăim propriu-zis. Ni se pră­bu­șeș­te, pilon după pilon, întreaga societate și dăm să fugim. Vrem să plecăm. Dar du­pă zile, luni, ani de zvîrcolire între în­tre­bări sau între consecințele escapadei dis­perate, se prea poate să eșuăm pe a­ce­lași țărm de pe care am plecat. Despre ce răz­boaie vorbim noi aici? Să ne fie frică, da, de valuri de radiații, de dedesubturile con­­spiraționiste ale lumii, să ne temem de ne­poții alintați ai războinicilor nord-co­re­eni, de sfîrșitul lumii ascuns în tufișuri. Dar să ne uităm și la noi, la cum clocotim și chiuim ca un ceainic lăsat pe plita în­cin­să. Chițăim de sărăcie, de șuste pe toa­te treptele, din universități pînă la țîța va­cii, de draci și minciună.

Ne facem că pricepem, dăm din cap a „vai de mine” cînd sar oameni în aer și mor fără să știe de ce. Nici unul din noi, dac-am sfîrși mîine pe-un caldarîm, n-ar ști de ce și pentru ce. Nu sîntem pre­gă­tiți să recunoaștem iminența unui mare răz­boi pentru că nu ne-am făcut curaj încă să recunoaștem că el a început deja, în noi.