Marinar cu nod la gîturile noastre

Imaginea care mi s-a format despre fostul președinte a avut ră­dă­cinile în pamfletele televizate, în bancuri și în comentariile tatei și ale bunicului. Îl vedeam ca pe un personaj patetic, hilar, care ne conducea țara, dar nu știam cum a­nu­me face acest lucru. Tot ce știam în 2004 cînd a fost ales președinte era că, în felul meu, mă bucurasem că nu a ieșit Năstase. Asta nu pentru că știam politică, ci pentru că, deși Băsescu nu ne trimisese nimic, Năstase a împărțit în școli pixuri și caiete. În pachetul meu se nime­ri­se­ră două caiete de matematică, iar mie nu îmi plăcea această materie.

De acolo a început agrearea „regimului marinarului” cum îl numeau părinții mei. Plus că de la emisiunile de știri și de la „Cronica Cârcotașilor” am început să mă obișnuiesc cu ideea că sîntem „manevrați” de un fel de personaj care, ori­cît de mult l-ai lovi atunci cînd te rănește, revine mereu.

Amintirile sînt fragmentate, dar știu cum mă amuzam la fiecare scenetă și la modul cum îl imitau pe cel care iese la grătar și se prinde în horă cu poporul. Poate asta l-a și făcut popular, dar simpatia a dispărut încet cînd justiția l-a scos nevinovat pentru vînzarea celor 16 nave, ba mai mult, au spus că a adus statului un beneficiu de vreo 17 milioane de dolari. „A scăpat chioru’ și de data asta” spuneau supărați cei din jurul meu. Știu că de două ori au vrut să îl demită, dar, într-un mod inexplicabil, poporul a fost de partea lui. În 2009 îmi amintesc cum țopăia Mircea Geoană pe la Antene că a cîștigat alegerile, iar dimineața s-a anunțat că președinte a ieșit tot Traian Băsescu. Asta cu toate efoturile făcute de profesorii care spuneau că s-au dus într-un suflet și au votat „răul cel mai mic”. În 2012 am fost chemată să ies în stradă pentru Raed Arafat, dar cînd am ajuns acolo se striga „jos președintele”. Încă nu știu ce a însemnat Băsescu pentru români, dar spuneau cîțiva că dacă va ieși Ponta președinte, vom plînge după „marinar”.