Mătuși, dar nu Tamara

„Vin Tincuța și Natalița la noi. Geor­ge, ai grijă cum te comporți să nu faci prostii”, îmi spunea buni­cul, în timp ce mă cățăram pe lemnele din curte. Despre cele două mă­tuși ale mele nu știam decît că sînt în București și că îmi vor adu­ce dulciuri din Germania sau de prin ce țări au mai călătorit. La zece ani imaginația era mult prea dezvoltată și nici nu aveam puterea să o controlez, iar în mintea mea nu îmi puteam închipui decît două doam­ne imense, parcă din altă di­men­­siune.

„Pe aici stă și Tincuța”, striga mama, cînd vedea vreo știre la televizor de prin capitală. Și cu astfel de ocazii îmi povestea despre ru­de­le mele, care „au avut curajul să se mute din Botoșani”.

„George, dar ce mare te-ai fă­cut! Ultima oară cînd ne-am văzut e­rai pe la creșă”, a fost prima reac­ție a Nataliței cînd m-a văzut. În afară de un zîmbet naiv nu aveam cum altfel să reacționez, eu nu ți­neam minte în ce situație mai mult sau mai puțin jenantă ne-am în­tîl­nit. În plus, avea și un accent speci­fic și nu îmi dădeam seama cum de pot vorbi atît de clar. La un mo­ment dat, încercam să le copiez.

Cele două săptămîni cît au stat la bunicii mei au fost, să zicem, perioada de recuperare a timpului pierdut sau, cum ar spune americanii „quality time”. Și a fost de o ca­li­tate de nota zece. Am degustat, mîn­­cat și furat din toate sortimen­tele de bomboane, dulciuri și pră­ji­turi pe care le-au adus. Micului tanc cumpărat în Irak i s-au alăturat în­că două mașini de poliție și alți sol­dați.

Nu știu ce părere au ele despre mi­ne, chiar dacă mă mai confundă și ceilalți frați ai mei, dar eu nu le mai consider rude îndepărtate. De cî­teva ori pe an le sun și le rog să mă primească o noapte în vizită, pentru a mai recupera din timpul pierdut și, evident, pentru a nu înnopta în Gara de Nord. Chiar, peste cîteva zile e ziua Țincuței.

George GURESCU