Mita din sac n-are judecator

Degeaba te mai ascunzi. Inutil mai porti masca aceea care-ti tainuieste lipsa rosetii din pometi. Toata lumea te cunoaste. Dupa licarul din ochi, dupa cutele buzelor strinse, dupa vina aprinsa din cuvinte – esti de neconfundat.

Tu nu stii, dar fiecare miscare ti-a fost urmarita si despicata in mii de fire rosii. Telefoanele ti-au fost ascultate, deplasarile supravegheate indeaproape. Toti stiu si de sac, si de mita, si de jocurile de noroc pe care le practici cu nesat in fiecare zi. Au tacut insa. Pina cind au gasit in ograda mita moarta care era a tuturor si a nimanui. Atunci toti s-au gindit la tine, te-au pus la zid si de acolo, la stilpul infamiei. Le-a facut placere, sa stii. De ce te-au gasit tocmai pe tine, dintr-atitia mai cu stea in frunte? Potretul robot s-a potrivit. Li s-ar fi potrivit multora, la fel de bine, iar marja de eroare ar fi fost aceeasi. Dar azi a venit rindul tau. O identificare cum nu ti-ai fi dorit si la care nu te-ai fi asteptat. Musca de pe caciula ti-a fost aruncata intre ochi. Te-ai scirbit, cum e si normal. Nu e tocmai vina ta ca de atita vreme isi facuse culcus acolo. Asa a fost contextul, asta a fost conditia – nu a unei vieti mai bune, ci a supravietuirii. Tu te-ai adaptat, cum era si firesc.

Nu e nevoie sa sari cu vreo replica sau cu argumente in apararea ta. Nu vrea nimeni sa te asculte, pentru ca cine a avut ochi sa vada nu mai are nevoie si de urechi sa auda. Nici nu pleca in pamint capul, umilinta nu e colac de salvare. Nu promite nimic, nu zi ca ai sa te schimbi, dar nici nu spune cu aroganta ca nu ai s-o faci. Nu sta cu miinile in sin, dar nici nu le pune in sold. Ascute-ti frenetic condeiul si tasteaza-ti cu nesat pledoaria. Cind vei fi terminat, ciinii de paza vor fi ingropat de mult mita cea moarta, iar musca de pe caciula va fi zburat la altcineva.

Laura PAULET