Negație de iarnă

Nu ți-am reținut numele. Erai în barul ăla care încă de la intrare îți aduce aminte că viața se întîmplă undeva afară, pe străzile aglomerate, și nu la mesele mici și negricioase înconjurate de scaune mult prea mari, ca niște cetăți speriate de contropitori.

Te-ai așezat cu coatele pe stinghia de lemn fără să saluți și m-ai privit din întuneric, în timp ce te jucai cu dopul unei sticle de bere. Ai așteptat să plece toți către bar și te-ai apropiat de mine zîmbind. „Cît mai ai de gînd să te ascunzi? Ochii tăi spun altă poveste. Te cunosc.” M-ai deconspirat și ai călcat în picioare masca la care lucrasem din greu cîțiva ani buni.

Mi-ai spus că viața nu se poate trăi așa, că trebuie să fim sinceri, dacă nu cu ceilalți măcar cu noi înșine. Curajul tău care a adus o briză atît de rece încît a răcit și vinul fiert din cana mare și albă nu merită un premiu. Nici faptul că te-ai întors în întuneric fără să mă lași să îți răspund nu te-a urcat pe un piedestal. Nu m-ai făcut să văd altfel viața și să îmi dau seama că nu putem fugi la nesfîrșit. Mi-ai adus aminte de o scenă dintr-un film prost, care se termină cu o poveste de dragoste care nu ajunge niciodată pînă la adînci bătrînețe. Nu ai reușit ce ți-ai propus atunci. Nu sînt altfel acum și mai mult ca sigur că statueta din aur masiv nu ți-aș înmîna-o ție, un necunoscut dintr-un bar în care nu am mai intrat niciodată.

A ieșit soarele. Runda asta am cîștigat-o eu. Uneori, cuvintele nu oglindesc realitatea.

Livia MOVILESCU