Nenea Maicăl

Așa mă mîncau degetele încît, pînă la urmă, am cedat tentației și am deschis laptopul acela negru, gros de vreo trei degete și cu butonul de pornire cît o monedă dintr-aia comunistă de trei lei. Am ridicat cu cea mai mare grijă ecranul, nu atît din prețuire față de instrument, cît din cauza scîrțîielii ce ar fi trezit-o pe mama și de-ar fi dormit într-o cameră izolată fonic. După ce l-am ridicat, am pus bucățica de lemn ca o pîrghie între cele două „coperte” ale laptopului pentru a ține ecranul drept. Dacă n-aș fi pus-o, ecranul ar fi căzut pe spate, dezintegrînd dispozitivul cumpărat cu atîta trudă de tata cu vreo patru ani înainte, adică prin 2005. „Bun”, mi-am spus în gînd, bucuros că nu făcusem niciun sunet și nu trezisem pe nimeni, „acum să căutăm «Mozilla», dăm click pe «căutare» și scriem: «maicalgecson» (lăsînd engleza la o parte pentru că eram abia în clasa a IV-a, nu găsisem încă rostul butonului ăla dreptunghic mare din mijlocul tastaturii, deci nu știam cum să despart cuvintele)”.

„Uite, nenea ăsta a murit acuma”, îmi zisese mama cu cîteva ore înainte de aventura mea de explorare în laptop, arătîndu-mi o fotografie cu un bărbat (bănuiam eu), cu părul lung pînă la umeri, negru, și cu pielea atît de albă încît părea să strălucească. Nu apăruse încă Twilight, deci n-aveam de unde să știu de vampiri, așa că l-am luat ca atare – dacă zicea mama că a murit însemna că era cineva important, iar faptul că părea puțin tristă m-a făcut suficient de curios încît să risc distrugerea laptopului ca să aflu ce a întristat-o pe mama.

Mare lucru n-am aflat pentru că, după ce și-a dat Google-ul vreo două palme și a reușit să înțeleagă ce am vrut să scriu, mi-a dat numai informații în engleză, de parcă ar fi vrut să se răzbune pe mine. Dar cu toate astea, în următoarele zile, cu oricine mă întîlneam vorbeam de „maicalgecson” de parcă m-aș fi născut pe versurile de la „Earth Song”. Nici în anii următori și nici pînă în prezent n-am reușit să devin fanul muzicii sale, chiar dacă mi-am mai delectat urechile cu vreo cîteva dintre melodiile sale, însă n-am uitat și probabil n-o să uit niciodată acea fotografie – pielea albă, ca de mort, buzele depărtate într-un zîmbet larg în spatele căruia se arătau toți cei 32 de dinți perfecți și ochii ficși ce priveau drept în centrul camerei, de parcă ar fi vrut să ajungă pînă la puștanul cu ciuf blond din România, ce n-auzise de el pînă atunci, și să-i cînte „We are the ones that make a brighter day so let’s start giving/ There’s a choice we’re making, we’re saving our own lives”. Ceea ce, în traducerea mea, pentru 2019, ar însemna „Sîntem cei care putem lumina ziua, deci hai s-o luminăm/ Avem o alegere de făcut, hai să ne salvăm viețile”.