Nimic la capăt de lanț

O singură dată îmi amintesc să fi rămas cu ochii ațintiți pe mîna unei femei atît de mult timp. Îmbătrînită, pătată și strînsă în pliuri, cu degete subțiri și unghii mici, curate și-un cerc alb, mai alb decît restul mîinii, în jurul inelarului. Un loc gol în care rămăsese o bucată de viață. Avea 78 de ani. La 70  îi căzuse verigheta de aur, prea mare pentru fi­rișoarele de degete pe care i le lăsaseră bolile în urmă. N-a fost sfîrșit de lume, a pus-o într-un fund de vază spartă și-a ținut-o acolo de-atunci. Într-un sfîrșit de lume n-ar fi contat, oricum, cît cîntărea po­doaba și nici cît de pur era aurul din ea. Pe bărbatul cu celălalt inel îl pierduse de mult, nu-l mai găsea în nici una din fețele șlefuite ale bijuteriei.

„Nu cumperi viață sau moarte cu lingouri și nici n-o să se facă vreodată selecție naturală după lungimea firului de aur atîrnat de gît.”

De asta nu pot suferi ideea că „orice sfîrșit e un început”. Există și cîte-un capăt de linie de la care nu te mai intorci, lucruri pe care nu le mai recapeți și pe care simbolurile, darurile strălucite nu le mai aduc înapoi. N-ai ce să-ncepi, de unde să-ncepi cu două grame de aur în mînă. Nici cu o mie. Nici dacă ți le legi de gît, nici dacă-ți strîngi încheieturile cu ele. Oricît de bine-ar merge cu mătasea purpurie, oricît de mult ar fi dormit pe pielea noastră, podoabele ajung, mai devreme sau mai tîrziu, ghiuluri inutile cu care nu-ți poți cumpăra nici măcar iertarea de sine la sfîrșit de zi. Nu există apocalipsă cu loc în lojă, de unde să te holbezi la prăpăd prin monoclu. Nu cumperi viață sau moarte cu lingouri și nici n-o să se facă vreodată selecție naturală după lungimea firului de aur atîrnat de gît. Unele sfîrșituri, ale fiecăruia, ale tuturor poate, sînt menite să-ți scape printre degete cu tot ce ți-e drag.

Poate îi pare cuiva că a crescut prețul aurului pe undeva. Nu. Tot cît un nimic în două cu apă face.