Nu călători de unul singur

M-am întrebat de multe ori ce ajun­g să facă doi oameni să de­vi­nă prieteni, pînă am înțeles. Cînd, în cele din urmă, am priceput cum stă trea­ba, mi-am dat seama că prietenia asta frumoasă, de lungă durată, despre ca­re toată lumea vorbește, nu e­xis­tă; nu vine din nimic magic, nu vine din armonie și din alte sentimente sau e­moții înălțătoare. Prietenia reală vi­ne la pachet cu cele mai netrebnice lucruri pe care, vreodată, ți le-ai dori în viața asta și, de care, pînă ai să le găsești, ai să tot fugi. Prietenia te face mereu să te întrebi dacă merită, da­că poți, dacă reziști – și de fiecare da­tă, deși nu o să-ți placă, te face să-ți răspunzi la toate întrebările „că da”. Că odată ce ți-ai ales oamenii, trebuie să mergi cu ei pînă la capăt.

Eram în anul întîi de facultate cînd am ajuns, dimineața la 6, pe scă­rile unui hotel din Ocean City. Afară ploua, nu dormisem de zile întregi și tocmai trezisem trei fete din Ja­maica, să-mi deschidă ușa, pe care o blocaseră cu un dulap. Aproape clacasem; știu că m-am așezat pur și simplu și-am început să plîng. Lîn­gă mine nu era decît fata asta, pe ca­re-o știam de prea puțin timp și ca­re oricum părea să nu știe ce să-mi facă. N-a știut ce să-mi facă nici în alte zile, săptămîni sau luni întregi; și nici eu n-am avut nici cea mai va­gă idee ce-aș putea să fac pentru ea; cred că așa ne-am ales, pur și simplu, una pe cealaltă și-apoi, împ­re­ună, am început să ne-alegem alți oa­meni.

Eram în Chișinău, într-un hotel, cînd am bocănit la una dintre uși și ea ne-a deschis. Era plînsă toată, pur­ta o rochițică albastră, în care o mai văzusem de cîteva ori și pe seama căreia tot făceam glume. Habar n-aveam de ce am venit la ea la ușă și de ce i-am adus să bea o marcă du­bioasă de suc rusesc. Știu doar că i-am spus amîndouă că n-are ce să mai facă, așa e prietenia – „ne vrei, nu ne vrei – ne ai”. Așa am ajuns să stăm în camera de hotel și să bem suc din mere și morcovi și să ne dăm sea­ma că de-acum înainte, fie ce-o fi, ne-avem unele pe celelalte – și că oda­tă ce ne-am găsit, n-o să ne mai pierdem sau lăsăm vreodată de izbeliște. Și-așa am și făcut.