Nu-mi violați Crăciunul!

Îmi plac filmele americane. De popcorn. Blockbustere. Comerciale. Îmi pla­­ce și Crăciunul. De fapt, de acolo am în­vățat să-mi placă. De la filmele pe care le difuza PRO TV-ul cînd eram mic și în fața cărora îmi boldeam ochii în fie­ca­re de­cembrie. De acolo mi-am băgat în cap fă­ră să mă spăl pe creier că fără săr­bă­toa­rea asta nu se poate și nu-ți priește dac-o petreci altcumva decît în familie.

Și da, trăiesc într-o ipocrizie a­su­ma­tă, fiindcă nu se schimbă cu nimic lumea în decembrie. Nu le cresc cerbilor nasuri ro­șii să înceapă să zboare, nu vin să în­de­pli­nească dorințele bătrînei cu barba dea­să și cojoace roșii și nici nu poți zice că iarna e cel mai „festiv” anotimp din tot anul. Căci printre înzăpeziri, topiri, în­ghe­­țuri, friguri crunte, oamenii o duc mai prost iarna decît în oricare altă lună din an. Nu mai ies din casă, iar cînd o fac ris­că să-și rupă oasele pe ghețușurile ca­re se ascund sub munții de zăpadă pe ca­re oficilitățile niciodată nu le curăță cum trebuie, și plătesc la întreținere cîte un sa­lariu și jumătate în fiecare lună. Asta cînd este căldură și nu sînt nevoiți să se-ncăl­zeas­că la ochiurile aprinse de la aragazul din bucătărie.

Decembrie e și luna sinucigașilor. E momentul acela în care facturile nu mai în­cap în căsuța poștală, iar la bancă te temi să mergi să vezi dacă mai ai vreo leț­caie de frică să nu-ți ridice mașina cu ca­re ai ajuns acolo. Momentul în care îți dai seama că parcă, de unul singur, n-ai pentru ce trăi.

De aceea e nevoie de Crăciun și de filme americane cu căței pufoși care fac să ningă, cu elfi îmbrăcați în verde care aduc cadouri și cu oamenii care se sal­vea­ză unii pe alții. Fiindcă în realitate, lu­­mea văzută prin oglinda geamului tro­ie­­nit pe jumătate e înfiorătoare. De a­ce­ea nu are nimeni dreptul să strice Cră­ciu­nul. Nici măcar cu sfîrșitul lumii.