Nu toate pisicile sînt negre

„Nu îmi amintesc să fi ieșit din ca­să într-o zi de 13, marți, sau să trec vreodată pe sub o scară.”

„Cînd s-a în­tîmplat odată să sparg o o­glin­dă, am adunat cioburile, le-am strîns într-o batistă și le-am în­gro­pat, ca să bag în pămînt ghinionul odată cu e­le. De fiecare dată am făcut trei pași în­apoi și am scuipat în sîn dacă s-a întîmplat să îmi taie o pisică neagră ca­lea și dacă am văr­sat vreodată sa­re pe jos, de frică să nu mă cert cu ci­neva, am luat sticluța și am aruncat-o toată pe spate.

Într-o zi am scăpat cursurile din mînă și le-am călcat în picioare cu pu­tere, să nu mă asculte cumva pro­fesorul. Nu știu cum și de ce, dar chiar atunci am luat prima mea no­tă de patru, căci nu a mers metoda cu căl­catul cărților.

Atunci am luat mă­su­ra cea mai drastică și am mers la o ghi­citoare, să mă ajute să scap de toa­te semnele astea care nu puteau fi decît rele. Mi-a luat palma în mî­nă și mi-a studiat-o cu atenție. Țin min­te și a­cum vocea ei răgușită, tărăgănată cînd mi-a spus: «domniță, matale ai li­ni­­a vieții cam scurtă». De atunci, în ori­ce moment din zi, îmi era frică să nu se prăbușească ceva peste mi­ne sau să nu alunec pe trecerea de pie­toni. De multe ori eram așa concentrată pe temerile mele, că uitam un­de trebuia să ajung. După un timp am început să am coșmaruri în care îmi apărea ghicitoarea aia rîzînd ne­bunește în timp ce repeta cît de scur­tă e linia vieții din palma mea. Am a­juns aici, la voi, acum un an și mă simt complet vindecată. Am reali­zat că mintea mea era tulbure fără mo­tiv. Vă mulțumesc”, Ana s-a ri­di­cat în picioare în aplauzele auditoriului.

Cristina BABII