Nu umblăm cu calul vopsit

E frustrat și supărat, pentru că s-a săturat de etichetele lipite strîmb pe frun­tea poporului său. Nu merge însă cu patriotismul pînă în pînzele albe, nici măcar nu dă doi bani pe țara lui. Il doare că s-a născut aici și se visează a­desea pe pămînturile bogate ale stră­i­nilor din Vest. I-ar fi plăcut mai de­gra­bă să fie el cel care arată cu degetul, pen­tru că povara de a fi expus ochilor u­nei Europe întregi este prea mare. Nu dă bine, îi strică imaginea și așa ciun­ți­tă de prea multe ori.

L-au crezut țigan. E drept, cu tenul său creol are succes la fete. Asocierea nefericită îl face însă să scrîșnească din dinți cu ciudă. El e mereu aranjat și par­fumat, de ce l-ar pune pe același taler cu un om al șatrei? Confuzia persistă. El nu e cerșetor. Adevărat, încă depinde de banii părinților, dar nu-și amintește să-i fi cerșit vreodată. De ce nu sînt stră­i­nii atît de deștepți precum se vor și facgafe atît de nătîngi?

Au vrut să-l facă vinovat într-un scan­dal pe care nu îl poate duce, e prea mare pentru el. Au căutat zile întregi vi­novatul calului pretins a fi vită. Iar a­tu­nci cînd l-au găsit, pe undeva prin Franța, l-au urecheat puțin și i-au dat din nou mînă liberă. Se spune că mă­mă­liga nu explodează. O inepție. Poporul lui nu a fost atît de inert precum se crede adesea în cercurile înalte ale E­u­ropei. S-a implicat în anchete și a des­coperit de unde a pornit calul vopsit. În plus, face jogging în fiecare di­mi­nea­ță, străinii ar face bine să-și ia „inerția” înapoi.

Ar putea să vorbească. Să-și spună oful. Știe că mai sunt mulți alții ca el. Însă pînă cînd se vor hotărî să spună cu toții ceva vor ajunge să funcționeze du­pă vechea zicală „Taci și înghite!”. Car­ne de cal, fiindcă în definitiv, e pe val zilele acestea.