Numai copacii mor în picioare

Vasile lucrează în presă, la ti­po­grafie. Cînd mașina care numără zia­rele și le împachetează scuipă baloturile afară, el le ia și le stivuiește. Le așază mereu cu cotorul în afară și dacă vede vreun pachet boțit îl pu­ne deoparte ca să-l bibilească mai tîrziu. Vasile lucrează în presă, așa le spune prietenilor. De la o bucată de vreme, plusează, le spune direct că e jurnalist. A văzut că asta îi face să tacă, nu-l mai întrebă nimeni ce per­spective de viitor are, dacă nu îi e rușine și de ce stă în chirie. A văzut că lumea îl ocolește pe stradă, cu pri­virile în pămînt și că îl mai roagă să-și dea cu părerea despre toate pros­tiile, de la sfîrșitul lumii pînă la scum­pirea pîinii.

Și, încet-încet, Vasile a ajuns să se creadă jurnalist. A citit mai multă pre­să, și-a deschis un blog, a început să poarte maiouri și să se filmeze fă­cînd revista presei după ce se întorcea de la muncă. Iar la muncă a început să prindă curaj. A intrat în sindicat, a pro­­pus schimbarea locului de de­po­zitare a ziarelor, din partea dreaptă a halei în partea stîngă și a militat pen­tru ca publicațiile să fie împache­tate cîte 120 de bucăți și nu 100 ca pînă acum, pentru a fi mai compac­te. Pe scurt, Vasile a început să lup­te pentru schimbarea lumii din ju­rul său.

Însă într-o zi, la tipografie, s-a schimbat hîrtia bună pe care se ti­pă­reau ziarele cu una proastă, dar mult mai ieftină. Vasile atunci și-a um­flat pieptul și și-a dat demisia. A spus că mai degrabă pleacă ținîndu-și fruntea sus decît să se știe despre el că i-a fost băgată pe gît de către condu­cere o altă hîrtie. S-a simțit cenzu­rat. Cum poate el să mai pună pa­che­tele cotor la cotor cînd hîrtia e moa­le, se blegește și arată de parcă a călcat-o trenul? Așa că a plecat. Și, uitîndu-se la colegii lui care au ră­mas, le-a strigat disprețuitor. „Nu­mai copacii mor în picioare”. Vasile în­să a uitat că zi de zi, noapte de noap­te, întindea copacii în pachete mici, acoperite de tuș, într-o hală uitată de lume.