O țară muncită de timp

Mereu vedeam România din altă perspectivă, o vedeam prin comparație. O țară mare față de mica mea Basarabie mușcată de colții unui lup flămând, de Rusia, o țară prădată de hoții fostului imperiu comunist, o țară săracă cu drumuri de noroi unde pașii trecutului au rămas încremeniți în acea părticică „in­de­pen­dentă” de pămînt. România părea mereu altfel, a­vea un conducător puternic care lupta, lupta pentru binele poporului. La noi domneau comuniștii ca un partid conservator care tînjea după fosta conducere, fosta dimensiune, tînjea după țara de care se temeau ve­cinii. Iar românii, ei mergeau înainte cu pași fermi, cu pași de o anumită greutate. Cu Traian Băsescu Ro­mânia a intrat în Europa, iar noi am rămas prizonierii trecutului. Poate gratiile s-au mai subțiat, însă rana încă mai sîngerează.

Toți vecinii din satul bunicului meu îl lăudau pe Băsescu, îi mulțumeau pentru că crede în ei și le oferă o șansă spre un viitor mai bun. El a facilitat obținerea cetățeniei române pentru cei din Republica Moldova, el a deschis hotarul european celor care voiau să mun­ceas­că, să studieze. Poate de atunci populația de la sate s-a mai rărit, ici colo mai vezi cîte un bătrîn sau o bătrînică și niște copii care aleargă după boboci. Pă­rin­ții au plecat să facă bani pentru o casă mai frumoasă, pentru o școală mai bună în oraș unde după cum spun ei „este elita, nu oameni munciți de timp și bălegar”.

Am avut de ales între darul, dacă îl pot numi așa, a lui Băsescu și „oportunitățile” Rusiei. Tinerii au de­cis să îți continue studiile în România, iar mii dintre ei stau la coada consulatului în fiecare vară pentru a fi admiși în instituțiile de învățămînt. Alții au ales mun­ca, munca la negru și cu risc de viață pe teritoriul mamei Rusia care îi alungă acasă și le varsă vinurile în șan­țuri.