Oameni, puiule. De ei să nu te ferești

Sînt și oameni care îți schimbă viața. Oameni din partea cărora te așteptai cel mai puțin să o facă. Și da, toată teoria aceea cum că sexul, vârsta, naționalitatea, etnia nu reprezintă un dezavantaj pentru oamenii care schimbă oameni e cât se poate de verificată. Am simțit chestia asta pe pielea mea.

Pe Samira am cunoscut-o în circumstanțe greu de deslușit. După ce mi-am făcut prieteni cu lanțuri groase de aur, tatuaje, șepci, care ascultă manele și scuipă semințe printre mașini de lux, am cunoscut-o pe ea. Valurile tinereții te împing să testezi tot mai multe situații, să fii tot mai curios, mai expansiv, să te crezi pe cai mari și să te simți centrul lumii. Așa ajunsesem să mă dau pe băuturi și cuie, chestii la care aveam acces numai noi: eu, spălăcita de cartier, și ei, bărbații. Femeile (sau fetele) lor mi s-au părut întotdeauna proaste. Mi-au displăcut total, pentru că nu aveau niciun cuvînt de spus, nicio hotărîre de luat, nici chiar una personală, nu se abăteau niciodată de la regulile impuse de bărbați. Erau doar niște sclave care muncesc și fac copii. Iar disprețul meu era fățiș.
Cu timpul, am ajuns să fiu femeia unuia dintre cei mai admirați din clan. Și dintre cei mai frumoși. Așa am deschis ușa către o altă lume – șatra –, din care aveam să plec cu un bagaj imens de experiențe și lecții.

Samira e sora celui de care eram îndrăgostită. Tăcea mai mereu și mă învăța continuu cum să fiu ca ea, deși eu mă răsteam mereu și uneori o mai loveam. „Omul meu” a început să mă facă femeia lui cu forța. Să mă facă una de-a lui. Mă obliga să port batic și fustă lungă, mă bătea, mă încuia zile întregi în casă doar cu țigări și apă, mă amenința. Iar Samira, așa fricoasă cum e ea, m-a ajutat să fug, insistînd să îmi aducă ea porția de apă într-o noapte. Începusem să plâng, știind că, dacă eu scap, ea cu siguranță nu avea să scape de furia șatrei, pentru că eu văzusem și știam multe despre fiecare de acolo. A zîmbit. A făcut un semn să ies și a închis ochii. Am ieșit. Și dusă am fost.

Nu știu nimic despre ce a rămas în urma mea. Știu doar că femeile, chiar și cele care nu au nimic de spus, pot face. Și faptele lor sunt mai presus de orice (pre)judecată, de orice teamă, de orice rău. De la Samira încoace, văd în fiecare om un potențial enorm. Față de ea, am o datorie: cea de a nu mă lăsa prizoniera impresiilor, mai ales cînd vine vorba de fuste colorate. Samira e oacheșă, dar face mai mult decît tot aurul din lume, pentru mine. Dacă citești asta vreodată, îţi mulțumesc, Samira! Nu am apucat să o fac ultima dată cînd ne-am văzut.

de Alexandra BUTNARIU