Oamenii sînt melci, fără să știe

Toată lumea-ți spune că acasă e locul în care n-ai să te simți niciodată străin. „Nicăieri nu-i ca acasă”, „casă, dulce, casă!”, strigat pe un ton plin de entuziasm la vederea unei uși sau cine știe ce alt citat motivațional demn de îmblînzit și cele mai călătoare inimi – toate se adună ca într-un borcan mitic, pe care nimeni nu îl poate coborî de pe un piedestal imaginar, darămite să-l spargă. Ce te faci, totuși, cînd ajungi să te simți acasă în mai multe locuri și nicio ușă nu te mai face să-ți ștergi vreo lacrimă de emoție din colțul ochiului?

Eu sigur n-am știut ce să fac. Habar nu am avut dacă proverbele pline de patriotism merg cu tine peste tot și te lasă să le duci și undeva, mai departe de-un prag sau de o graniță. Habar nu am avut dacă ai voie, atunci cînd pleci și îți dai seama că „acasă” al tău se mută dintr-un loc în altul, odată cu tine, să păstrezi cu sfințenie aceleași cărți de poezii și să reciți tot din ele. Nu mi-a fost prea clar dacă, dintr-odată, o să iasă un poet și-o să mă certe c-a ajuns să-și verse cine știe ce tristețe într-un loc străin. Dar am plecat oricum. Și-au mers cu mine.

Le-am dus peste tot, așa nesigură, mergînd pe furiș și, pîn-acum, nu mi s-a confiscat nimic. Nicio amintire cu mama din bucătărie, nici vreun portret gri-murdar al unui autor creionat pe vreo carte și nicio lucrare a vreunui pictor la care m-am gîndit nopți în șir, după ce am văzut-o întîia oară. Încă am în minte aceleași versuri, încă pot să îmi imaginez urmele lăsate de cuțit în pasta colorată de pe pînză și știu la ce albume, din marea internetului, să mă opresc, atunci cînd mă întreabă cineva de unde-am pornit la drum.

Știi și tu, la urma urmei, sîntem toți niște melci care au căsuțele crescute în interior. Unii pereți ni se găsesc prin minte, unii prin suflet și sigur, dar un lucru e foarte sigur – casele noastre au mai multe uși prin care să lăsăm să intre tot timpul ce vrem să cărăm cu noi, peste tot, oriunde-ar fi să fie „acasă”, dulce sau sărat.