Oare îngerii zboară în V?

Îngerași bucălați cu aripi albe și aureole, ori sfinți cu robe lungi și bărbile pînă-n pămînt. Așa ve­dem, cei mai mulți dintre noi, Ra­iul, așa ne este vîndut de către fil­me­le americane sau de tot felul de căr­ticele și cărțulii.
Ușor, ușor în­ce­pe însă să ne amuze ideea că ce­rul Edenului ar fi brăzdat de ar­han­gheli înaripați, care zboară în cîrduri, cu trîm­bi­țele-n mînă. Se zice că sînt nouă ce­te cu zeci sau sute de mii de îngeri. Iar un gînd năs­truș­nic ne apare i­mediat în minte. Oare nu se izbesc u­nii-n alții cînd zboa­ră aiurea? Sau bat din aripi mili­tă­rește și for­mează „v-uri” pe cer ca pă­sările că­lătoare?

Dincolo de glume și ghidușii, din­colo de viziunea poetică sau cea creștină, Raiul ar trebui să fie locul în care ne găsim fericirea, în care ori­ce grijă dispare, în care ne pri­mim răsplata pentru toate faptele bune. Și dacă este așa, cum rămîne cu ideea despre Rai a musulma­ni­lor și cele 72 de virgine? Iar virgi­ne­le de unde-s aduse? Ori acela-i Iadul lor? Iar semnele de întrebare tot apar, imaginația ne-o tot ia raz­na și rămînem fără un răspuns.
Ne rămîn însă visele, ne ră­mî­ne speranța că nimic nu-i în zadar și că totul se contorizează, că fie­ca­re gest bun sau faptă creștinească-i notată-n cer ori măcar scrijelită pe-un perete și cînd se adună cinci se taie totul cu o linie, ca atunci cînd nu­meri zilele care nu se mai sfîrșesc.

Doar așa mai avem curajul să ne tre­zim dimineața, doar din ca­uza asta ne mai chinuim să-i zîm­bim ve­cinei în drum spre facul­tate sau ne lasă inima să-mpărțim covri­gul cu cerșetorul de la colțul stră­zii. Iar dacă totuși nu ne așteaptă Sfîntul Petru cu și­ra­gul lui de chei la in­tra­rea-n Rai, măcar în ultima cli­pă să avem un zîmbet pe buze că am fost cea mai bună variantă a noastră.