Pagini cu miros de tei

Era o zăpușeală teribilă de sim­­țeai cum aerul își lasă toată gre­utatea pe umerii tăi. De în­da­tă ce intram în casa răcoroasă a bunicilor mei, deodată valurile se în­de­părtau de mine, parcă te­mîn­du-se să mă urmeze mai de­parte. Simțeam aroma florilor de tei. Era cald, era cumplit, iar bu­nica mea își făcuse un ceai de tei. Era în camera ei, citind la lumina de la fereastră.

Aroma trecea dincolo de nă­ri­le mele și-mi ajungea pînă în moa­lele capului. Mă copleșea, era ca un parfum vechi care te cu­cerea cu mireasma lui ne­cu­nos­cută. Știai că-i tei, dar dincolo de acele flori aurii, mai sim­țeai un alt parfum. Parcă era un miros de mir vechi, a cărui aro­mă a fost prinsă printre paginile gălbui ale cărților din dulap. De cum intrai în cameră, te simțeai ca un străin, care nu-și are rostul în acel mic lăcaș. O vedeai așe­za­tă pe scaun, cuprinsă de gîn­duri, de cuvintele de pe pagini. Pen­tru ea, cititul, care devenise în­tre timp din ce în ce mai greoi din cauza vîrstei, era modul prin care-și căuta mai mult decît un refugiu. Nu evada, nu știu dacă ar fi vrut să lase totul baltă, însă își amintea. Își amintea că înain­te visa frumos, își amintea că nu îi era frică de viață.

Mirosul de tei mi-a rămas în­ti­părit în minte, întotdeauna îl asemăn unor cărți, încercînd u­ne­ori să-i găsesc și acel parfum de mir. Atunci cînd înfloresc toți co­pacii mi-e dor de citit, de răs­fo­it cărți și de ceai. Dar eu nu-mi mai găsesc starea și mă scuz spu­nîndu-mi că nu am timp, că sînt prea ocupat. Le citesc de nevoie, pentru că știu că trebuie, pentru că mă vor ajuta mai departe. Căr­­țile mele nu mai au nici un mi­ros, iar eu nu mai am unde să mă as­cund de căldura de afară.

George GURESCU