Pariul cu tine însăţi

Ţin minte că în generală tot ple­­cau şi veneau profesorii – ca la ba­lamuc, cum s-ar zice. Din mozai­cul acela colorat de chipuri şi oameni, unul singur mi-a rămas în minte şi acum. Încă îi ştiu fiecare trăsătură, fiecare privire şi nu, nu era vreun pro­fesor tînăr (de care se mai în­dră­gostesc unele eleve), ci avea ceva din profilul unui bunic înţelept, care um­blă mereu cu desaga de sfaturi bu­ne la el, dar pe care, deşi nu te-ai fi gîn­dit că-i posibil, îl mai găseai şi la vreun concert rock din cînd în cîn­d. El era profesorul meu de mu­zică. După ce s-a pensionat, „scor­ţo­sul”, care se plîngea mereu de cît de inculți sîntem din punct de ve­dere muzical şi care rămînea consternat la ideea că nimeni nu-i în stare să cînte, a fost înlocuit de-un profesor nou. Şi el, ca cel dinaintea lui, era destul de bătrîn, dar faptul că se-mbrăca impecabil – mereu la costum şi cu taşca de piele după el, îți impunea un anumit fel de res­pect.

Vorbea frumos, muzical aș pu­tea spune, deşi cam clişeistic, și toți ve­neam de drag la ora lui. Copiam du­pă el fiecare notă de pe tablă, fi­e­ca­re diez sau bemol pus la început de portativ, dar cel mai tare a fost la pri­mul test. Obişnuiţi deja cu nărav, îmi amintesc că eu îmi lipisem pe sti­clă, pe sub etichetă, definiţii laolaltă cu note și portative, iar colegii mei își fă­cuseră fiţuici de diferite mărimi, cu scris mai mare sau mai mic, toate cu informaţii despe compozitori.

A venit ziua cu testul, noi deja rîn­jeam ironic, a intrat în clasă și a spus să scoatem manualul şi caietul de sub bancă și să nu uităm nici de fi­ţuici, şi-apoi a zis să facem un pa­riu. „Promit că dau test din exact ceea ce am făcut la clasă, dar pa­ri­ez că nu o să ştiţi ce să copiaţi şi de un­de.” Pariul suna aşa: dacă reu­şeam să copiem, măcar unul dintre noi, lu­am toţi nota 10, dacă nu, ne în­scri­am la corul şcolii şi veneam toţi, la fiecare repetiţie, timp de două luni pînă la primul spectacol. Am ac­cep­tat şi uite aşa, două luni mai tîrziu, e­ram îmbrăcaţi, băieţii în frac, iar fe­tele în rochii lungi şi albe, la „Con­cer­tul de primăvară”, deoarece profesorul ne întrebase în test care este al doilea prenume al său. Stau şi mă gîndesc că ar fi luat mult mai puţin timp dacă citeam și n-am fi stat toată noaptea să facem strategii și să țesem planuri de „cum aș putea copia la test”.