Pas în doi

Cînd aștepți divinitatea să-ți dez­lipească mîinile strîns lipite pes­te ochi afli, de fapt, că s-a dat ceasul c-o oră înapoi și că probabil, alarma ta n-a reușit să tre­zeas­că niciun sfînt, nicio zeitate și niciun înger păzitor. Te-ncrunți. În interval de-o săptămînă ajuți orice bă­trî­ni­că să treacă strada și niciodată nu prinzi verde cînd vîrfurile bocanci­lor ating prima dungă albă din tre­ce­re. Pășești înapoi. Trimiți teme la timp, faci rezervări pentru locuri în autobuz din timp și nu te uiți n­e­po­liticos mai mult de două secunde în ochii nimănui pe stradă. Niciun cîș­tig.

Te-ai așteptat mereu să-ți răs­pun­dă cineva printr-un bilet, un po­rumbel, o sticlă-n ocean, lac, rîu sau chiar chiuvetă. Nimic. Ai în­cer­cat să simulezi și lipsa vreunei aș­teptări, în caz că asta ar fi fost pro­ble­ma. Nimic din nou. Niciun Dum­ne­zeu nu te contactează cînd ai pu­țin timp și limitele răbdării tale se-adună în toate bilețelele adezive lipite oriunde.

Cîteodată, totuși, te liniștești singur. Numeri, desenezi, cînți și-ți imaginezi ore-ntregi de conver­sa­ții: de la dialoguri stupide des­pre ce-ai mîncat la cină pînă la a­devărate spovedanii, din care nicio altă ființă decît a ta n-ar reuși să iasă din nou la suprafața vieții ne­trăite încă.

Dumnezeu îți răspunde cînd își face timp. Crezi că-ți tot co­boa­ră numele și n-ajunge niciodată la al tău pe lista aia interminabilă. Îți no­tezi tot ce-ai să-i spui și încui bi­ne într-un carnețel, două, trei, o co­lec­ție-ntreagă. Îi lași de citit seara, î­na­inte de culcare, la tine pe noptieră. Nu-ți scrie niciodată înapoi. Poate-ți scrie, de fapt, și nu vezi tu. Știi doar, de cînd te-a trimis să-ți cumperi o­che­lari ți s-a părut potrivit să-ncepi să privești icoane mai cu interes. A­cum ar fi de preferat să-nchizi ochii și să realizezi că nici măcar ra­ma de-atunci nu ți-ai ales-o singur.