Pași pierduți de copil

Mesele sînt formate dintr-un cadru apăsător de fier cu suprafață lu­cioasă de sticlă. Canapelele sînt scorțoase, dar asta nu contează. Al­­tul este motivul pentru care mi-am împins corpul de copil în ușa ma­sivă și grea. Pereții sînt de un roșu pașnic și pe alocuri poartă gre­utatea de-abia sesizabilă a unui ta­blou colorat.

Zidul îndepărtat, paralel cu in­trarea, mă ademenește cu raftu­rile-i pline de la primele secunde în încăpere. Podeaua e îmbrăcată într-un linoleum întunecat și-n­tins, pe care picioarele îmi pășesc u­șoa­re, în ritm de dans. Ador lo­cul ăsta. Cînd treceam prin fața lui și nu puteam intra îmi mohora ziua. Dar acum hotărăsc să in­tru mereu, pentru că în amintirile mele fac ce vreau. Cofetăria A­man­dina și mij­locul anilor ’90 este refugiul preferat al gîn­du­ri­lor mele.

Acolo mă ascund uneori cînd ci­neva sau ceva îmi strică ziua. Al­te dăți alerg pe holurile școlii ge­nerale, mă dau cu sania în spa­te­le blocului sau mă plimb agale spre Copou, ferindu-mă de cas­ta­­ne. Îmi las mintea să respire și să zburde „pe cîmpii”, ca în cîn­tec.Pre­­fer asta în locul nervilor de luni dimineața cînd nu am apă cal­dă în cămin, a stresului că nu mai vine 28-ul și nu ajung la timp unde trebuie, sau a gîndu­ri­lor că probabil voi muri sub dărî­mă­tu­ri­le Corpului E și cursul tot nu se mai termină.

Cozile de la secreta­riat, covrigi sau chioșcuri RATP sînt un alt motiv pentru care, oriunde aș fi, prefer să sting becurile și să gîndesc pe întuneric.

Închid ochii, ciulesc urechile și ascult la maxim „copilul dul­ce” al celor de la Guns ’n’ Ro­ses. Pămîntul nu are decît să se în­vîr­tă în continuare, orele să treacă și anotimpurile să se schimbe; eu tot în trecut mă-ntorc.

Acolo e soare, e cald, și e bi­ne, și viitorul a în­cetat de mult să mai conteze.

Gianina PETRUCĂ