Patriotul de la Operă

E un loc în Sibiu, undeva în Piața Mică, îi spune simplu, Cramă, unde don Titi, un bătrîn cu chelie, simpatic, dar tăios cînd îl calci pe coa­dă, și fiul său, Bebe, își duc tra­iul. Aici, pe lîngă cele obișnuite într-un local, cei doi servesc pită (pîine) cu fasole bătută, unsoare sau zacuscă, la 2,5 lei felia, din acea mare, cît ju­mă­tate de farfurie. Iar pentru un că­lă­tor, e printre cele mai bune mîn­că­ruri.

De fiecare dată cînd ajungem în Cluj, cum ieșim din gară ne în­drep­tăm spre „cruce”, la vreo 10-15 mi­nu­te de mers pe jos și încă puțin de urcat, un loc din care se vede tot o­ra­șul. Aici ne așezăm cu spatele la e­di­ficiu, privind spre cartierele în­tin­se și scoatem ce-avem prin rucsa­curi, de băut și, dacă este și ceva de mîn­ca­re, cu-atît mai bine și-așteptăm să apună sau să răsară soarele, în timp ce ne gîndim și discutăm pe unde-om mai merge.

În Timișoara, undeva în stînga clădirii Operei, cea care încă are urme de împușcături de la Revoluție, găsești uneori vara, pe străduțele în­tor­tocheate de-aici, un tip pe la vreo 50 de ani care vinde suc la dozator, un fel de TEC mobil. Are exact sortimentele pe care le găseam cînd e­ram mici, de portocale, cola cu gust de caramel și gumă de mestecat și, pre­feratul tuturor, mai mult datorită cu­lorii probabil, kiwi. Pentru vreo trei lei îți umple o sticlă de doi litri și stă cu tine la palavre, povestindu-ți luc­ruri despre oraș pe care nu le gă­sești în cărțile de istorie.

Și-n fiecare dimineață în care ne tre­zim în șura de pe platoul muntelui de deasupra Roșiei Montane, ig­no­rînd frigul, privim celelalte vîrfuri cum răzbat prin ceața zorilor.

***

Tot aud diverși spunînd că n-au de ce să-și iubească țara, că abia aș­teaptă să plece. ~nsă n-ai cum să fii pa­triot dacă ieși din casă doar cînd plă­tești facturile.

Ioan STOLERU