Pinguinul nu are dorințe

Iarna asta am înghețat de tot. Mi-am legat năzuințele în șireturile de la ghe­te și le-am sugrumat cu un nod ma­re, pe care să nu-l poată desface ni­meni. Îmi spun mereu că nu vreau nici un cadou, nici o surpriză. Le u­răsc. Aș striga cu glas răspicat că hîr­tia lucitoare, stridentă, cu care au îm­pa­chetat unii gîndurile lor bu­ne mă supără. Dar nu știu cum se fa­ce că mi se îneacă vorbele rele de fie­care dată cînd ridic ochii și văd fe­țe­le luminoa­se care așteaptă mi­ra­rea mea plăcută.

Mă chircesc într-un zîm­bet și îmi des­cre­țesc fruntea. Ochii, însă, rămîn la fel de negri. Din gît nu iese decît „Mulțumesc, nu trebuia”, dar în min­te îmi spun „Nu te mai obosi data vi­i­toare”. Aș pre­fe­ra mai degrabă o u­rare rece, distantă, prin telefon. Să nu trebuiască să-mi mînjesc obrajii de sărutări sincere.

Anul ăsta mă bucur meschin că nu trebuie să cremuiesc nici o ghea­tă, să o aliniez lîngă ușă iar di­mi­nea­ța, iar în timp ce sorb din cafeaua ama­ră să casc ochii și să mă prefac în om bun. Nu pot. Mă întristez cum­plit cînd văd că mama își ascunde emo­țiile în pumni, numai ca să facă față expresiei mele de neclintit. Știu de cum pășesc pe hol ce se ascunde sub funda roșie care iese ridicol din papucii mei.

Nu are habar că lista mea de do­rin­țe e infinită. În fiecare ceas mai scriu una, îngrămădită, să n-o pot citi nici măcar eu. Iar cînd dau cu ochii de ele, îmi vine să le rup în bucăți și să le pun pe foc. Poate doar atunci ar da înghețul meu semne de căldură.

Adriana ZĂVOI