Plus o minciună, minus un adevăr

Ora 6:00. Mi-a sunat alarma și peste două ore trebuie să fiu la universitate. Mă trezesc obosită și des­chid dulapul de unde îmi aleg îmbrăcămintea pentru azi. Îmbrac masca unui om plin de energie pe chipul căruia e un zîmbet larg, pînă la urechi. Știu că pot minți, iar zecile de măști aranjate frumos pe poli­cioa­ră mă schimbă. Devin un alt om, de fiecare dată cînd mă îmbrac. După mine vine Andreea, iar pînă la universitate sînt prietena ei cea mai bună. Are mașină și mereu mă însoţeşte. Îi zîmbesc și urc.

Ora 7:50. Urc scările facultății, mă ghemuiesc într-un colț și îmi scot din geantă o altă mască. Una care îmi dă curaj, picioare lungi, descoperite ușor, și ochi mari, pătrunzători. Apoi mă apropii de Ioana și Cristina, prietenele mele cele mai bune. Intru în sala de curs și mă așez lîngă ele. Andreea, taximetrista, cum o numesc eu, mă cheamă la ea. Dar eu mă prefac că nu o văd.

Ora 9:07. Avem o pauză de zece minute. Îmbrac masca cu numărul 78 și fumez cele mai scumpe țigări alături de Mircea, Artur și Oana. Cele mai bune bîrfe le aud de la ei. Cînd îmi ajunge rîndul le povestesc de noul prieten al Ioanei. „E urît, prea slab și cu un portofel gol. Ce a găsit oare ea la el?”.

Ora 16:27. Îl întîlnesc pe Alin, e cel mai frumos băiat pe care l-am văzut vreodată. Îmi schimb măștile una după alta ca să înțeleg care îi place mai mult. E fratele Ioanei, pe care o urăsc. Caut o mască blândă și ispititoare și mă laud cu cea mai bună prietena a mea, Ioana.

Ora 21:17. Știu că i-am promis măștii numărul 15 că nu o să mai beau tărie, însă actualei mele fețe i s-a uscat gura. Se apropie un tip în costum negru la cra­va­tă. Cred că e Alexandru. Am devenit mai serioasă, mai puțin glumeață, știu ce îi place lui.

Ora 01:45. Cobor din taxi, urc scările, deschid ușa, îmi arunc geanta cu măști și rămîn eu cu mine în­sămi. Masca aceasta nu a ieșit niciodată în lume.