Pomana dracului cu aripi

Patruzeci de sfinți trebuiau să-mi iasă la număr. Învîrteam tăvile unse cu ulei și mă pierdeam pe undeva pe la jumate. „Ți-s gîndurile aiurea”, îmi spunea bunica. Mă dădea la o parte cu mîinile unse de făină pîna la coate și mă mustra. Îi așeza ea cum se cuvine, pe fiecare. Încet, cu grijă, îi presăra mai apoi cu nucă mărunțită și îi punea la cuptor. Își trăgea scaunul aproape și începea a dezlega integrame.

Din cînd în cînd mai ridica ochii la mine și mă întreba într-o doară: „Ia zi, ce mai face maică-ta? Trebuie să-i ducem și ei niște sfinți”. Nici una din noi nu avea chef de vorbă. Așteptam să iasă din foc cei patruzeci de mucenici rumeni, gata de dus la cimitir și biserică pentru pomană. Știam de cînd vedeam aluatul copt că mie mi se cuvine cel mai pricăjit și mai mic sfînt. Stătea mereu îngrămădit în colț de tavă, fără acoperămînt de nucă. „Na, ține și tu și zi-mi bogdaproste!”. Plecam îmbufnată din casă, cu plasele grele pînă la biserică și ofeream pomana numai în ciudă. „Bine că ei se aleg cu cei mai mari și mai frumoși și eu numai cu un pui de înger”. Și ca să nu mă mai supăr, într-o dimineață de martie, bunica mi-a zis că acela pe care mi-l dă în fiecare an nu e un sfînt, ci mai degrabă un „drac fără coarne, cu aripi”. Dar în loc să mă îmbuneze, m-a mîhnit și mai tare. „Ăsta să-ți poarte ție de grijă”, rîdea bunica de mine.

De cînd am plecat de-acasă și n-am mai primit nici o plasă cu sfinți am început a-i da dreptate bunicii. Nu i-am zis niciodată că îngerul meu mic și sfrijit încă se încăpățînează să-mi stea pe umărul stîng.

Adriana ZĂVOI