Povești din patria mea

România mea seamănă cu un vin sec. Un vin pe care l-am gustat acum doi ani la un eveniment de prezentare a celor mai ra­finate soiuri autohtone. La început mi-a lă­sat gura pungă. M-am și strîmbat un pic du­pă ce am înghițit prima sorbitură, dar spre fi­nal nota de trandafir tot mi-a smuls un zîm­bet după cîteva schimonosiri nedulci.

România mea are inima caldă și chipul îm­bătrînit de ani. Seamănă adesea cu bă­trî­ne­le pe care le-am întîlnit la Rădăuți-Prut, fe­mei inimoase, suflecate pînă la cot ca să-și scoa­tă mîlul din case și apoi pregătite să pună în cuptor o tură de plăcinte și co­zo­naci pentru ziua de duminică.

România mea este din cînd în cînd amenințată cu ciun­țirea de unii oameni pe care îi ține pe pă­mînturile sale. O săgeată inima cînd îi vede, se îndoaie de durere, dar merge mai departe și speră că istoria nu o va mai vitregi precum odinioară.

România mea este prinsă într-o gîlceavă continuă. Cînd am fost la Ciohorăni să văd cum se înțeleg sătenii cu țiganii de la marginea satului, am aflat că, de fapt, conflictul s-a aprins a­co­lo de zece ani, dar s-a accentuat odată cu venirea adventiștilor în zonă. Pentru bani și o sacoșă cu făină și-au vîndut sufletul nu­meroase familii, iar acum găsești liniște în sat doar la o înmormîntare, cînd și or­to­docșii și adventiștii primesc cîte un colac de pomană.

România mea are copii a­ban­do­nați și copii pe care îi crește la distanță. Pe cei din Valea Timocului aproape i-a ui­tat, iar azi abuzurile serbilor asupra ro­mâ­ni­lor se înfierbîntă de la o zi la alta. Totuși, celor de peste Prut le mai ține seama. Dar, la fel cum copiii trecuți de 20 ani, a­ban­do­nați fiind, își caută părinții din curiozitate și pentru niște răspunsuri care îi frămîntă, și Ro­mânia o să-și primească dojana și palma ei binemeritată. România mea azi e în săr­bă­toare. Se flutură steaguri, se intonează im­nul și se țin discursuri patriotice. În ini­ma ei, însă, de 1 Decembrie se iscă mereu o no­uă revoltă. În inima ei, Avram Iancu a fost spînzurat și ars.