Prinși în goana după aurul negru

Comorile imaginate de oameni nu sînt niciodată identice. Aurul nostru stă fie în oamenii de lîngă noi, fie în timpul pe care am reușit să-l salvăm pentru anumite lucruri, fie în întîmplările de care uneori, ne amintim. Cînd aurul prinde însă culoare, iar comorile încep să se înnegrească, goana după ele se transformă într-o succesiune de mișcări lente iar picioarele noastre nu mai sînt atît de sigure de drumul pe care trebuie să-l urmeze. Ce-nseamnă pentru fiecare dintre noi aurul negru și cît din el am reușit să dobîndim pînă acum, vă spunem în textele de mai jos:

De Claudia COCIUG – „Săpați, mă, că tot n-o să găsiți…”

De Diana NECHITA – Lasă-i să zică ce vor

De Alexandra BUTNARIU – Oameni, puiule. De ei să nu te ferești

De Victoria SUCITU – În căutarea „comorii” din hîrtie

De Mădălina PÂNTESCU – Bogăția ascunsă

De Elisa TÎRGOVĂȚU – În căutarea unui sens

De Diana URSU – Cît mai e pînă în august?

De Beatrice ȚÎBÎRNEA – O zi dacă-aș mai avea…

De Andreea PÎSLARIU – Gunoiul unuia, comoara altuia