Reflexii vorbitoare

Pe-o oglindă stă scris cu o cari­ocă permanentă neagră „nu te mai uita în oglindă, ești frumoasă azi”. Mă gîndesc dacă s-a apucat cineva de disecat toate vietățile de gen fe­minin din lume și-a văzut cît suflet au prin ele, ca apoi să-l judece da­că-i frumos sau urît. Poate s-o fi refe­rit la machiaj, îmi zic și-nghit în sec. Ei, n-are cum. Poate-o fi fost pieptă­nătura diferită, o fi avut niște fun­dițe sau cine știe ce alte bucle blon­de, brunete sau roșcate l-o fi inspirat pe individ să fixeze o oglindă pe care să scrie-așa ceva.

Rujuri, pudre și-alte cîte și mai cîte tot n-ar fi reușit să facă femeia să se-oprească și să creadă mot-a-mot că azi e ruptă din soare, dacă mintea i s-o fi zbătînd gîndindu-se la toate lucrurile urîte întîlnite sau dacă o fi avînd vreo conștiință care s-o mustre. Din cauza a ceva ce-a fă­cut, se-nțelege. Îmi imaginez cum, dintr-un șir continuu al mersului pe stradă, formînd o melodie ritmică a tocurilor izbite de trotuar sau a bo­cancilor tîrîți sub oboseală, cîteva s-au abătut din linie. Au ieșit din rînd și s-au găsit acolo, tocmai în fa­ța oglinzii pe care-a tot evitat-o, a i­­de­ii de care-a tot fugit – că n-are timp, că nu-i important, c-o să se gîn­dească la asta mai tîrziu. A prin­s-o din urmă acum.

Am în minte siluete mai slăbuțe, mai voluminoase, mai scunde, mai î­nalte, îmbrăcate-n haine călcate mi­nuțios, de birou, salopete de muncă sau în uniforme școlărești. Am în min­­te cum și-au întins mîinile pe lîn­gă corp sau poate le-au îngrămă­dit în buzunare, le-au ascuns din fa­ța corpului sau n-au știut, ca restul ma­re al oamenilor, ce să facă cu ele. Am în minte fețele lor serioase și neîncrezătoare, poate un zîmbet mic în colțul gurii sau o încruntare, re­flectată sub scrisul scrijelit pe conturul propriilor imagini și-am în minte o cariocă-n mîna cuiva, apă­rînd de nicăieri, care s-adauge la fi­nalul frazei – „ca sufletul tău”.