Români în toate halurile

Încercați să nu dați ochii peste cap. Ne stă în fire, știu, dar e-un gest atît de încărcat de repulsie, în­cît nimeni n-o să mai aibă vreo­da­tă răbdare să ne respecte. În­cer­cați să nu presupuneți decît că habar n-aveți de nimic. Nu prin în­josire, doar atît cît să vă ia de pe chi­puri îngîmfarea, suficiența de sine. Nu-i de ajuns să fii român. Și cel mai greu nu e să încetezi să te simți ca unul. Asta e o formă a ce­lor care apucă străinătatea de ace­lași picior de care a apucat-o Dum­­­nezeu și care cred că n-o să le a­jungă o viață să o împartă cu el. Cel mai greu e să trăiești cu toate bu­­bele românești în cap fără să ai im­presia că de fiecare dată cînd le scarpini Dumnezeu trage mai tare de piciorul lumii și tu nu mai apuci să muști din el.

România e o țară „de treabă”. Și ăsta e un lucru pe care nu-l poți explica în altă țară, cu alt vo­ca­bu­lar. E o țară care se supără cînd o calci pe bătături cu nesimțire, dar nu urlă, nu face urît. Pentru că pî­nă și reacția la jignire, sen­si­bi­li­ta­tea politică, socială, pînă și res­pec­tul de sine l-a învățat de la alții. S-a uitat în foaia altora, ca un licean care-a venit doar în prima zi la ru­gă­ciunea popii în fața școlii și la ultimele teze, tocmai în ’89. Dar a tre­cut. A ajuns și la BAC, a intrat în Uniune ca la facultate și-a luat și bursă Schengen. Nu s-a in­te­re­sat, în schimb, de ce-are de făcut ca s-o păstreze.

Cel mai sfînt lucru pe care l-am făcut pentru România a fost că n-am dat ochii peste cap. C-am în­cercat să aflu ce știe „lumea” des­pre ea și să-i spun, fără să caut scu­­ze, că lu­crurile stau, într-a­de­văr, așa de rău uneori.

Am pre­su­pus că nimeni nu știe nimic despre ea și tare des am avut dreptate. Cel mai demn lucru pe care-l poți face pentru țara asta sărbătorită și îm­pănată cu pa­trio­tism de iarnă e să le spui și altora de bubele din ca­pul ei. Să le ex­plici că dor, că rod în tine ca o ru­gi­nă, că trec pe neaș­teptate prin aco­perirea cu bro­boa­de multe și fru­mos parfumate.

Să le explici că, to­tuși, după ce termini cu „lu­mea”, în România te în­torci „aca­să”.