„Săpați, mă, că tot n-o să găsiți…”

Mă uit la stele așezată pe o bancă de la poartă în timp ce îmi las picioarele desculțe să facă cunoștință cu nisipul. E rece la lăsarea întunericului. Mă întind și mă chinui să-mi țin spatele drept pe scîndura pe care mama a vopsit-o alaltăieri. Îmi pun mîna sub cap și, curînd, mă cufund într-o stare de meditație din care nu știu cînd am să mă trezesc. O aud pe mama în gînd:„Avem atîta nevoie de ei! Tu ești tînără, firește că îți trebuie mai mult decît ne trebuie nouă, acasă. Ai grijă de ei, doar ai muncit să îi poți prețui azi.” E una dintre obișnuitele conversații telefonice pe care le port cu ea. Să fiu atentă, să mă feresc de răutăcioși și să țin lucrurile în frîu.

Mi-am amintit apoi o poveste de-a bunicii în care doi țărani cu multe pogoane de pămînt s-au apucat să sape în grădina din spate a unuia dintre ei, porniți serios să dezgroape prețiozități. Monede ruginite, linguri de inox pe jumătate îndoite și mîncate de negura timpului, sîrme, vase de tablă sau orice obiecte cîndva utile le-ar putea aduce acum avere, căci, niciodată nu știi peste ce dai sub pămînt. Și-au istovit brațele într-o zi și s-au oprit. De peste gard, vecinul lor le-a strigat răspicat: „Săpați, mă, că tot n-o să găsiți comori pierdute. Dacă vreți să duceți un trai normal, feriți-vă de asemenea isprave. Din pămînt mîncăm și tot din el rodește toată viața asta verde care apare primăvara, dar numai hîrtii n-o mai naște”. S-au scărpinat țăranii în creștet, lăsîndu-se păgubași. Îmi îndrept spatele și mă ridic. Atîta zbucium pentru supraviețuire și atît amar că nu te poți lipsi de ei…

În drum spre camera mea, fac loc unui gînd cine știe de unde răsărit: Ne repetăm cu înverșunare că nu ei sînt prioritari și ne batem cu pumnul în piept că purtăm în noi demnitate și iubire, dar ce ne facem cînd nevoia ne bate la ușă cu pumnii strînși și încleștați? Așa-s de rîvniți banii, ca aurul negru exploatat de poparele expansioniste.

de Claudua COCIUG