Scandal în coșul de gunoi

În afară de doi gîndaci care se ca­țără ușor spre tavan, holul e pus­tiu, nici o altă urmă de viață nu pare să mai treacă pe-acolo la acea oră. Afară doar un cîine mai face din noap­te zi, scoțînd cîte un lătrat amorțit la luna clară. Deodată se apropie, tî­rîn­du-și cu greu picioarele pînă la pri­ma treaptă a scării, după ce îl trezise din somn pe portar să-i deschidă ușa de la cămin. Uitînd pînă și să-i mul­țu­mea­­scă, urcă încet pînă la primul etaj. În drum într-acolo mai înjură de vreo trei ori, de cîte ori se lovise cu vîrful pi­cio­ru­lui de vîrful treptei.

Pe prima o scapă ușor, fără prea mul­­tă gălăgie, dar pe ultima o scapă a­tît de tare încît reușește să scoale studenții din prima camera. Alarmați, aceștia ies repede să vadă ce se în­tîm­plă, dar cînd îl văd pe băiat mergînd cu cîte un pas clătinat, dau ușor din cap și, cu cîte o vorbă slobodă, trîn­tesc u­șa în spatele lui. El însă parcă nici nu-i aude și-și continuă lungul drum spre patul său. Încearcă să ni­me­reas­că încuietoarea, dar parcă nu știe în care din ele să bage cheia, în cea de sus, jos, din dreapta. Nimic nu-i iese, pînă cînd cineva din interior îi dă dru­mul înăuntru. „Ce faci atîta gălăgie, Mi­rele? Lumea încearcă să doarmă”, îl întreabă colegul său de cameră, pe lîngă care trece fără să-l privească și se aruncă pe prima per­nă pe care o mai vede.

Adoarme ușor, dar fără să uite că mai trebuie să și viseze, altfel cum ar putea să treacă peste acea zi? Măcar gîndul că mîine ceva se poate schimba, că nu va mai fi la fel, poate mîine se va alătura și el celor care au reușit să-și ridice capul din marea de gu­noaie în care simțeau că se îneacă.