Sfintele delicii

Au un miros pe care l-aș recunoaște dintr-o mie. E mereu proaspăt, intens, plin de amintiri. Mă înnebunește. De fiecare dată cînd le primesc, pe la 10 dimineața, mă umplu de dor și bucurie. Vin împachetate în hîrtie de ziar de care e lipit un bilețel scris de aceeași mînă. Tot din el, aflu ora la care au fost făcute, cu ce au fost umplute și cum mai e pe acasă.

Cei de pe aici, colegii mei, le mănîncă dulci sau extrem de sărate, dar noi nu, noi spălăm atent firele subțiri de mărar și ceapa tînără, apoi le tăiem și le înecăm în brînza albă. Amestecul îl culcăm apoi pe o filă subțire de aluat pe care făina, înainte de asta, l-a prăfuit ca pe un covor, apoi învelim amestecul în fel și chip, numai să nu iasă pe afară. Uneori, filele mai răzlețe se despleticesc și își mai scoate capul la lumină cîte un boț de brînză. Dar e spre ghinionul lui. Va uita de toate mofturile în curînd, cînd uleiul încins îl va topi necruțător și va coase aluatul.

Cînd le face bunica, parcă au un miros și mai dens. Ea știe să vorbească cu fiecare dintre ele. În bucătăria ei mică nu intră multă lume. E un loc în care iernile, de obicei, au aromă de prăjituri și vin fiert, iar verile sînt răcoroase și uscate. Cînd se face cald, se mută cu gătitul pe un hol îngust. De acolo își poate urmări liniștită puii, cățeii, motanul și alte vietăți de care îngrijește. Cînd își afundă bunica mîinile în aluat, o bucurie aproape extraterestră îți inundă sufletul. E minunată, cum e ea așa, mică, cu ochi calzi și un zîmbet mereu ascuns printre riduri. Plăcintele ei sînt cele mai bune. Le culeg mirosul și mă duc în trecut, în vremurile în care zburdam neascultătoare pe cărările înguste din fața porții. În Iași, nu mă voi rătăci niciodată. Pe șoselele largi, numai aromele se pierd.

Lina VDOVÎI