Sfîrșitul nu e sfîrșit

Mă gîndesc uneori cît de repede a trecut timpul! Cît de repede au trecut 20 de ani, cît de mare sunt acum și parcă nu-mi vine să cred. Ieri-alaltăieri eram un prichindel care alerga de ici-colo și mama era acolo de fiecare dată ca să mă susțină cumva să nu cad, deși era inevitabil să nu o fac.

De cînd m-am născut și pînă la vîrsta de șapte ani am stat zi de zi cu mama, mă țineam scai de ea, nu putea nici să respire. Ea mă pregătea și mă ducea la grădiniță, îmi făcea toate poftele, îmi pregătea mîncarea în fiecare zi.

La cîteva luni după ce am împlinit cei șapte ani, mama a plecat în străinătate și oarecum lumea mea s-a sfîrșit de parcă m-am trezit brusc pe altă planetă. Chiar dacă am avut-o mereu pe bunica alături, nu era același lucru, nu era mama. Fix la o lună după ce a plecat am avut un mic accident în care fratele meu cel mic mi-a tăiat degetul. Ne certam foarte des în acea perioadă, de la orice ne luam la ceartă. Atunci mi-a zis că a fost din greșeală. Încă mai am semnul de la tăietură. Cînd m-a întrebat tata ce am la deget, de ce sunt bandajată, i-am zis: „M-am jucat cu Cătălin, el era doctorul și m-am dus la el cu o problemă gravă”. În momentul acela nu credeam că el chiar o să mă creadă, dar m-a crezut, deci am scăpat basma-curată.

De fiecare dată cînd vorbeam la telefon cu mama încercam să nu par prea abătută, ca să nu o descurajez. Știam că dacă a pleacat era pentru binele meu și al fraților mei, deși îmi era foarte greu fără ea. Încet, încet am învățat să fac aproape tot ceea ce făcea ea cînd era acasă și parcă îmi plăcea, asta pînă cînd a devenit o rutină zilnică și m-am plictisit. Abia atunci am văzut cît de mult muncește o mamă ca să aibă grijă de copiii ei. Și am început să o apreciez și mai mult pe mama.

Acum este acasă și aș putea să petrec mai mult timp cu ea, să recuperăm anii trecuți în care vorbeam doar la telefon, dar tot nu putem face asta. Eu sunt la Iași, ea e acolo și facem la fel ca înainte, vorbim doar la telefon și ne vedem abia din trei în trei săptămîni.

De Andreea Timofticiuc