Simfonie de reproșuri

El ţipă, se zbate, plînge şi stri­gă după ajutor, păcat că ecoul nu tre­ce de sticla groasă a minţii sale, păcat că poartă mereu o mască cu un zîmbet fals doar ca să nu iasă din ti­parul automatic al roboţilor coti­dieni.

Trăieşte în România de 20 de ani, „ţara tuturor posibilităţilor”, pî­nă acum ceva timp îi era frică să spu­nă ceea ce simte şi gîndeşte des­pre locul său natal, cît de mult îşi iu­beşte fraţii și surorile acestei ţări, tablourile pictate haotic de trece­rea timpului întîlnite fie la mare fie la munte, tradiţiile şi mirosul ei. Dar ceva l-a făcut să-şi urască propriul con­ducător, poate indiferenţa faţă de poporul său, poate modul prin ca­re le sînt spălate creierele bă­trî­ni­lor ademeniţi cu pensii mai mari, poate insecticidul ce ne-a acoperit ţara, pe nume: corupţie.

Se pare că au reuşit să ne ardă co­nexiunile neuronilor sau poate ne-au sufocat auzul, orice ar fi fă­cut oamenii au uitat să se apere, să se sim­tă protejaţi de Guvern, de Jus­ti­ţie, de Parlament. Asa zişii „pă­rinţi” ai ţării ne-au lăsat să murim de foa­me, ne-au ignorat durerea, ne-au furat identitatea si ne-au omorît cu­riozitatea, singura sursă de oxige­nare a materiei gri care ne ajuta să a­jungem pe vîrful „perfecţiunii” pen­­tru un moment.

Eu și fraţii mei am plîns, am su­ferit şi am aşteptat să fim mai bine „îngrădiţi”, dar nu le pasă, aş­teaptă să murim cît mai mulţi, să ni se stingă graiul si apoi res­pi­ra­ţia. Un incendiu a micşorat nu­mă­rul sufletelor româneşti, au ars aripi de îngeri, numiţi satanişti doar din cauza unor alegeri de expri­ma­re mai vii şi mai diferite.

Ne-au judecat şi ne-au rîs în faţă, au vrut să ne îngroape iar în min­ciună, să ne împuşte minţiile cu gloanţe false și să uităm ce-i aia li­bertate. Dar ne-am trezit şi am ur­lat durerea celor morţi, am aruncat săgeţi de vorbe, am izbucnit şi-am ars de nerăbdare ca să schimbăm ceva, precum flacăra sinceră a unei lumînări.

de Anca MICODAN | micodananca6@gmail.com